În apărarea unchiului Toni
Că Rafa Nadal traversează o perioadă de criză ştie toată lumea tenisului. Criza asta nu este însă una de apendicită (ca aceea suferită la finalul sezonului trecut) sau una determinată de alte suferinţe fizice (cum i s-a întîmplat de numeroase ori de-a lungul carierei), ci o serioasă accidentare mentală, o gravă criză de încredere.
L-am urmărit de multe ori pe parcursul primei jumătăţi de sezon cum căuta cu disperare soluţii şi spera să recîştige starea de graţie care l-a propulsat în glorie şi-n clasa de elită a tenisului mondial. Am văzut în limbajul corpului lui şi-am auzit din icnetele lui rugăciunea „Vamos!“ de zeci de ori, inclusiv în momente în care totul era practic dus pe pustii (cum au fost, de exemplu, la recent încheiatul Wimbledon, autoîncurajările dinaintea ultimului ghem al meciului cu Dustin Brawn, pierdut categoric pe serviciul jamaicanului german). Din păcate pentru el, Rafa s-a rugat în zadar: Zeul tenisului nu l-a mai ascultat, sancţionîndu-l probabil pentru păcatul de a fi luat prea des în deşert numele trimisului Lui, Roger Federer.
Nu ştiu care ar fi soluţia pentru această criză. Sper că nu „Rafaexit“, deşi sînt mulţi cîrcotaşi care invocă asta. Cred, de asemenea, că nu ideea revoluţionară de a încerca să joace cu dreapta. Şi mai sper că rezolvarea stă nu în sugestia lui McEnroe ca Rafa să-şi schimbe „naibii“ („damn“) antrenorul. De fapt, trebuie să mă autodenunţ, această din urmă propunere este cea care îmi motivează prezenta intervenţie şi despre ea aş vrea naibii să vorbesc.
Îmi amintesc cu această ocazie de o impresionantă întîmplare povestită în autobiografia lui Rafa. Într-o seară, întors victorios de la un turneu naţional de juniori, puştiul Rafael şi-a chemat amicii din Manacor să facă cinste cu un suc, o prăjitură şi-o lambadă. Cum serbarea risca să se prelungească după ora normală de culcare a campionului, Unchiul Toni, vecin cu familia nepotului, a bătut la uşa fratelui şi a început să protesteze. În faţa rugăminţilor mamei şi ale tatălui
unchiul Toni a cerut organizatorilor turneului proaspăt cîştigat de nepotul lui numele tuturor campionilor din ultimii douăzeci de ani. După ce a primit lista, a studiat-o atent şi le-a înmînat-o părinţilor: Ei, zice autobiografia lui Rafa că ar fi întrebat unchiul lui,
Fratele şi cumnata au dat din umeri, resemnaţi. Motiv pentru care Toni ar fi intrat în camera lui Rafa şi ar fi scos din priză casetofonul care anima mica petrecere de copii.
Nu evoc întîmplarea asta pentru a arăta cît de bun antrenor sau pedagog este Toni Nadal (de altfel, ea nici nu este neapărat un indiciu în acest sens). Am povestit-o pentru că ea a fost prima care mi-a venit în minte cînd am auzit sugestia marelui campion american şi, cu ea în minte, pledez în faţa unui tribunal imaginar pentru clientul meu, la fel de imaginar, unchiul Toni, omul care l-a învăţat pe Rafa ce înseamnă munca, anduranţa, suferinţa, sportivitatea şi succesul.
Onorată Instanţă,
Prin sugestia pe care i-o face lui Rafa şi prin implicita acuzaţie pe care o aduce clientului meu, domnul procuror McEnroe arată că nu-i cunoaşte nici pe nepot, nici pe unchi şi habar n-are ce a însemnat şi înseamnă relaţia lor pentru tenisul mondial şi istoria lui.
Să nu vă imaginaţi că o să vin în apărarea unchiului Toni cu informaţii statistice care-l plasează pe primul loc în ierarhia antrenorilor din toate timpurile, dat fiind numărul de trofee cucerite de elevul său (nu asemenea statistici sînt relevante în faţa domnului procuror McEnroe). Nu, nu o să vă plictisesc cu cifre, raţionamente tehnice, argumente comparative extrase din raportarea la alţi antrenori sau cu date referitoare la efectele negative ale schimbărilor de antrenori în acord cu modificările fazelor Lunii.
Nu. În apărarea virtuală a lui Toni Nadal o să vin cu o povestioară, cu un protest şi cu un oftat.
Întîi, povestioara. Ea e cea care, de altfel, m-a montat s-o fac pe avocatul virtual al unchiului Toni. Duminica trecută, întîmplarea întîmplării, s-a nimerit să văd finala de la Wimbledon, în barul unui hotel din Olomouc, alături de fostul mentor al lui Djokovic, Marian Vajda, venit în superba localitate cehă ca antrenor al fiicei lui la un turneu de tenis (turneu la care Natalia Vaidova a pierdut în sferturi). Fiind singurii telespectatori din bar, am intrat în vorbă.
(Vă asigur că l-am provocat pe subiect nu pentru a-l flata în mod gratuit, ci pentru că eu cred realmente că decizia lui Nole de a-l coopta pe Boris are, în principal, raţiuni de marketing).
a venit răspunsul lui Vajda. Şi apoi, continuarea:
Vă asigur că pricepeam, iar din oftatul care a însoţit răspunsul şi din încurajările aduse fostului său elev în faţa televizorului (dobre!, dobre! la fiecare reuşită importantă a sîrbului), am înţeles şi marele regret al lui Marian Vajda că el nu e acolo, că locul lui e uzurpat de altcineva mai „titrat“, că nu e drept ca el, mentorul lui Nole din anii ascensiunii şi confirmării sale ca mare campion, să fie dat la o parte. Nu, nu e drept deloc, mi-am zis. Cu ce naibii şi
e mai antrenor marele jucător Becker decît micul jucător slovac dat la o parte ca un neavenit la masa celor bogaţi? Vă mărturisesc că niciodată nu l-am privit pe Marian Vajda cu mai mare simpatie şi înţelegere. Şi da, întîlnirea asta mi-a amintit de unchiul Toni şi de sugestia titratului John.
Protestul. Felul în care titratul John a înţeles să-şi formuleze sfatul m-a scos din sărite. Aha, carevasăzică, conform lui, cea mai bună opţiune a lui Rafa ar fi să-şi schimbe antrenorul, dar nu oricum, ci
În traducere,
damn
Să-mi fie cu iertare, vă rog, titratul John e mitocan.
În fine, oftatul. Ceea ce nu pricep titratul John şi alţi tenismenologi din clasa lui este, cred, că relaţia dintre Rafa şi Toni nu este reductibilă la un raport jucător-antrenor, ucenic-mentor sau nepot-unchi. Este mult mai mult decît toate trei laolaltă şi tocmai asta o face specială şi indestructibilă. E o fabuloasă relaţie încărcată de istorie şi viaţă, de succese şi căderi, de speranţă şi disperare, de nervi şi frustrări, trudă comună şi anduranţă. Peste toate astea însă, e o relaţie marcată de multă dragoste: cînd l-am văzut, în repetate rînduri, îmbrăţişîndu-l pe Toni după o mare victorie (o îmbrăţişare mai specială chiar decît pentru părinţii lui aflaţi în lojă) mi-am dat seama că Rafa e un mare norocos pentru că are, în viaţă, o călăuză care-i este şi un mare prieten. E posibil ca, într-o bună zi, Rafa să decidă să meargă de unul singur, fără îndrumător. Mă îndoiesc însă că-l va înlocui vreodată pe unchiul Toni cu altcineva, pentru că nu cred că ar face faţă poverii unui asemenea gest blasfemiator.
Sînt motivele pentru care, dacă aş fi în poziţia să-i dau sfaturi titratului John (ştiu, evident, că nu sînt), l-aş sfătui pe titratul John să-şi schimbe naibii mama.
17 iulie 2015
Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca, Zbârcea & Asociaţii.
Foto: wikimedia commons