Imnurile noastre… toate
Se vor întîlni vreodată? O întrebare ce nu presupune un răspuns anume, dar care – chiar și sub această formă patetico-poetică – e mai actuală decît ne-am imagina. Căci chestiunea momentelor cvasi-solemne, ca izvor al unor „așa-zise” probleme, legate de ținuturi ori țări și cîntecele lor emblematice, de identitatea unor comunități, fie ele chiar și etnice, a revenit cu o fervoare nebănuită în prim-planul discursului public autohton. Cînd încropesc aceste rînduri, folosindu-mă/profitînd de clipele tihnite ale unei după-amieze duminicale, încă nu s-a decis în forurile competente dacă și ce fel de pedeapsă vor primi cei 12-13 de sportivi, componenți ai echipei naționale de hochei a României. Li se reproșează (prin presă, dar și semioficial) faptul că au cîntat alături de reprezentativa adversă, echipa Ungariei, același cîntec, mai exact melodia cunoscută drept imnul secuilor. Evenimentul a avut loc după ultimul meci al echipei României, la finele turneului campionatului mondial (divizia A/1) de la Ljubljana.
Urmărind cronologia reacțiilor mediatizate, am remarcat o anumită lentoare a colegilor din presa românească: meciul s-a terminat la ora 18 pe data de 8 mai, iar primele comentarii au apărut abia pe 9 mai într-o postare de pe site-ul prosport.ro la ora 13 și 59 minute, diferența de fus orar fiind de doar o oră. Faptul că singurul jurnalist prezent la turneu a văzut altfel cele petrecute pe patinoar, și anume că sportivii au stat cu căștile scoase, dar nu au cîntat imnul secuiesc, respectiv încercarea Comitetului Olimpic și Sportiv Român de a pasa problema în ograda Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării și comitetului interministerial pentru monitorizarea, prevenirea și combaterea xenofobiei ridică de asemenea cîteva semne de întrebare…
Aș părăsi totuși această traiectorie (cazul oricum va avea un deznodămînt, sperăm calibrat la dimensiunea reală a pricinei) pentru a aborda tematica într-un context mai amplu și deopotrivă mai nuanțat: cel al importanței componentei identitare – și nu voi intra aici în polemica stearpă a existenței sau negării unei regiuni și a simbolurilor ei (steag, imn, stemă). Încerc să aproximez chestiunea de pe un platou european, procedînd la compararea textelor celor 25 de imnuri naționale ale Uniunii Europene (spaniolii nu au text, iar Cipru și Grecia au același imn). În demersul meu mi-a fost de real folos studiul lui Cristian Petru Bălan pe această temă; ce-i drept, traducerile nu oferă întotdeauna cele mai fericite variante ale transpunerii în limba română, dar acest inconvenient nu mă împiedică să rețin cîteva aspecte.
1) Sîntem un continent mîndru în toate cele, cu popoare mărețe și țări inedite, cu peisaje mirifice, colțuri de rai, oferite și ocrotite de divinitate.
2) Majoritatea textelor (peste 20) abundă de trimiteri la luptă, dușmănie, jertfă, ori conțin chiar imbolduri directe la o atitudine dîrză, militantă, agresivă, un patriotism fervent și ultrazgomotos, cu luptători îmbrăcați în armură (Danemarca), batalioane îndemnate la asalt (Franța), sîngele dăruit (Belgia), țară tăbăcită în lupte (Austria), îngrozitul tăiș al sabiei (Grecia + Cipru), dușmani împrăștiați (Marea Britanie), o tărie ce zădărnicește orice sfidare (Cehia), lupta pentru patrie pe pămînt și pe mare (Portugalia), protecție divină de jugul străin și amenințări (Luxemburg), dragostea de țară care întărește brațul (Lituania), gata de moarte (Italia), tirania alungată (Olanda)… Chiar și titlul de Cîntecul soldaților (Irlanda) implică o autodefinire ca națiune (și societate?) în opoziție cu un competitor sau cu forțe ostile nedeterminate, dar despre care cei ce îl cîntă în momente festive ori doar înainte de închiderea unei cîrciumi știu prea bine la cine se referă exact. Textele imnurilor român și maghiar iarăși abundă de un dramatism și de o încrîncenare la cote destul de ridicate. Germania, Finlanda, Estonia și Suedia reprezintă în acest context adevărate insule de solemnitate senină… Iar vecinii noștri extracomunitari se aliniază și ei la trend-ul dominant: unitatea, pentru sîrbi, apare ca un antidot împotriva satanei, în cazul ucrainenilor avem de-a face cu pasajul „Vor pieri dușmănașii noștri, / Ca și roua la soare”.
3) Sub aspectul melodiilor, deși mă confrunt cu carențe serioase în domeniu (prima notă de 4 din cariera de „școler” am încasat-o prin clasa a V-a tocmai la muzică), nu pot să nu observ că prevalează marșurile, tonalitățile mai degrabă grave decît maiestuoase, o dinamică oarecum crispată și totodată stridentă.
Chiar dacă s-ar recurge la o orchestrare fără cusur, sub o baghetă genială, din coroborarea acestor imnuri s-ar isca doar un bruiaj amalgamat și hipertensionat; astfel se face ca Oda bucuriei (cu sau în lipsa versurilor lui Schiller) să pară – fără a forța nota sau notele! – într-adevăr un pasaj eminamente destins și deosebit de proaspăt, tocmai bun de refredonat la finele acestei primăveri tîrîte în sînge și praf de pușcă.
Rostás-Péter István este redactor la Radio Cluj.
Foto: flickr