Iarăși pe marginea prăpastiei?
Într-un articol intitulat „Petarde de iarnă“, publicat pe site-ul baabel.ro, în cadrul mai multor analize interesante, autorul face și următoarea considerație: „Pare-se că, totuși, Huntington a fost profet și nu Fukuyama: se dă bătălia între civilizații, practic între civilizația occidentală, progresistă, neomarxistă și restul lumii suveranist, naționalist și conservator. Unul din primele mari conflicte dintre aceste civilizații este războiul proxy din Ucraina”.
Este o teză care, sub alte formulări sau din perspective similare, pare să cîștige teren. Și nu puțini sînt cei care, dacă se pune problema astfel, ar fi mai degrabă fani ai „restului lumii”. Numai că, în cazul războiului din Ucraina, nu se poate pune problema în acest mod. Se poate argumenta simplu și clar că războiul din Ucraina nu are nimic de-a face cu progresismul radical și neomarxismul cultural propovăduite de facțiuni de stînga cu influență mai mică sau mai mare într-o parte a Occidentului. Lupta contra Rusiei lui Putin, prin sprijinul acordat Ucrainei, nu este dusă în nici un caz în numele acestor ideologii. Și, în același timp, nici invazia Rusiei în Ucraina nu se poate justifica prin trăsăturile ideologice menționate pentru „restul lumii” în citatul de mai sus. Pretenția de a implica ideologiile respective în lupta legată de războiul din Ucraina nu se susține, lucru evidențiat imediat prin întrebările pe care le ridică aceasta.
1) Nu este conducerea Marii Britanii printre cei mai fervenți susținători ai Ucrainei și printre cei mai vehemenți critici ai acțiunilor Rusiei putiniste acolo? Și se poate afima că e un corifeu al progresismului și neomarxismului partidul conservator britanic? Care mai și conduce cel mai anti-woke guvern din Europa apuseană? Răspunsurile sînt evidente.
2) Susține oare Polonia atît de fervent lupta contra Rusiei putiniste în Ucraina în numele progresismului și neomarxismului? Cine ar putea afirma una ca asta, cînd partidul la putere în Polonia este contra unor drepturi elementare ale minorităților, este și împotriva avorturilor sub orice formă, ba are și alte metehne, suficient ca să fie considerat de mulți ca partid de extremă dreapta?
3) Dar țările baltice sau Slovacia, Cehia, România? Sînt acestea culmi ale progresismului și neomarxismului? Ah, s-ar putea zice probabil că aceste țări, ca și Polonia, nu reprezintă Occidentul. Păi, atunci ar însemna că NATO și Uniunea Europeană nu sînt organizații pur „occidentale”. Și, în consecință, lupta „prin proxy” din Ucraina nu s-ar duce de către „Occident” în sensul în care se vorbește în citat. S-ar duce, mai degrabă, de un grup de țări din Europa, dintre care unele profund alarmate de atacul contra Ucrainei, și cărora li se alătură celelalte țări din Alianța Nord-Atlantică și din Uniunea Europeană fiindcă pur și simplu nu le pot lăsa de izbeliște, nu?
4) Mai mult, s-ar putea oare afirma că Suedia, țară neutră de peste 100 de ani, și Finlanda, neutră de peste 70 de ani, țări „occidentale” în sensul din citat, au cerut să intre în NATO de dragul progresismului și neomarxismului care zburdă voios în această organizație? Ori le era cumva teamă pentru drepturile LGBT în Rusia? Nu, fără doar și poate. Le era teamă de cu totul altceva – de imperialismul agresiv al doctrinei putiniste, vădit acum mai clar decît oricînd prin invadarea Ucrainei.
Dar să ne uităm acum și la partea cealaltă a tezei citate privind lupta între civilizații în războiul din Ucraina.
5) Apără Rusia suveranismul? Păi, atunci de ce atacă și calcă în picioare o țară suverană, căreia de altfel chiar ea i-a garantat suveranitatea atunci cînd Ucraina a fost convinsă să renunțe la armele nucleare? Să observăm în treacăt că SUA și UK par a încerca să-și țină cuvîntul privind garanțiile pe care le-au dat și ele atunci. Aceasta chiar reprezintă o diferență între grade de civilizație și respect față de valori tradiționale, precum onoarea, de exemplu, și ținerea cuvîntului dat. Rusia nu se arată nici prea „conservatoare” în acest caz.
6) Să ne lăsăm oare înșelați de propaganda putinistă care susține că Rusia apără valorile tradiționale și a dorit să-i salveze pe ucraineni de acea decadență de tip occidental? Păi, s-a văzut clar, și aici nu mai e propagandă, ce au făcut trupele lui Putin în Ucraina, călcînd în picioare toate tradițiile pe care le atribuim omeniei. Dacă mai credem astfel de aberații, vom ajunge poate să credem și afirmația că Rusia salvează valorile „adevăratului creștinism”, cu un patriarh care binecuvîntează bombele trimise să omoare femei și copii. De altfel, propaganda Kremlinului se contrazice permanent. Pe de o parte îi salvează pe ucraineni de progresism decadent, pe de alta de nazism.
În fine, aș mai spune că nu trebuie să dăm crezare nici unei alte afirmații foarte des repetată în propaganda Kremlinului. Este afirmația că Rusia a reacționat fiindcă apropierea NATO de granițele sale o amenința din punct de vedere militar și îi periclita securitatea. Este o teză aparent credibilă și care i-a convins pe mulți în Occident. Dar realitatea este alta. Rusia, fiind sau considerîndu-se cea mai mare putere nucleară, nu se teme de un atac militar al NATO. S-a văzut de altfel ce efect puternic de intimidare au avut, în acest sens, orice avertismente ale Kremlinului. Apropierea NATO de granițele Rusiei a deranjat Kremlinul din alte motive, iar cele mai importante ar fi următoarele.
1) Rusiei, fiind o mare putere, unii afirmă că i se cuvin și ei zone de influență aferente. Apropiindu-se de granițele Rusiei, NATO a pătruns în zone de influență care se cuveneau acesteia, potrivit lui Putin, el incluzînd mai recent în aceste zone atît fostele republici sovietice, cît și fostele membre ale Tratatului de la Varșovia. Să nu uităm că Putin a cerut înainte de invadarea Ucrainei ca NATO să revină la situația de dinaintea extinderii. De fapt, NATO s-a extins fiindcă țările mici care se temeau de Rusia au solicitat cu disperare să fie primite în alianță pentru a fi protejate. Și, totodată, se poate spune fără a greși că au preferat influența Occidentului și promisiunile de libertate, prosperitate și domnie a legii pe care părea să le ofere modelul occidental în comparație cu... se cam știe cu ce.
2) Exact legat de această ultimă afirmație apare al doilea motiv de nemulțumire (de fapt, de teamă) a lui Putin față de extinderea NATO și, totodată, a Uniunii Europene. Este faptul că promisiunile legate de adoptarea modelului occidental s-au îndeplinit în suficientă măsură încît să devină un exemplu subversiv față de sistemul tot mai autoritar, oligarhic și cleptocratic din Rusia. Putin a avut mai multe motive pentru a decide invadarea Ucrainei, dar un efect decisiv l-a avut ceva ce l-a convins că nu mai poate amîna, și anume revoltele din Belarus. Au fost revolte ale celor cu aspirația de a intra și ei în rîndul lumii civilizate, aș zice eu sau, oarecum surprinzător, în rîndul acelei lumi care a ajuns „în starea ei de decadență și pervertire actuală”. Din nou vorbim, se pare, ca pe vremuri despre societatea capitalistă, ca de cei care ar fi ajuns „pe marginea prăpastiei”. În opinia mea, poporul rus, greu încercat, este cel care ar merita să iasă cît mai curînd din starea de decadență și pervertire în care l-a adus regimul Putin.
În ce privește Ucraina, cei care o sprijină astăzi ar trebui să fie cu ochii pe naționaliștii ucraineni. Se știe că naționalismul ucrainean poate fi uneori cam „sălbatic”. Va fi necesar ca acesta să fie „domesticit de Occident” la un moment dat. Este un lucru care nu e imposibil. În schimb, nimeni nu poate da de cap naționalismului imperialist rusesc. Singurii care o pot face sînt rușii înșiși.
Mihai Vasilescu este jurnalist, stabilit la Londra.
Foto: wikimedia commons