Fluturi de noapte
Zhuangzi (secolul IV î.e.n.) ne-a lăsat moștenire dilema filosofului care se visează fluture și la trezire se întreabă: nu cumva sînt un fluture visîndu-se filosof?! Parabola a generat o lungă istorie și numeroase comentarii. Ce ne poate asigura, la trezire, că nu sîntem visați de un altul, că lumea noastră nu are la rîndu-i consistența visului? Cercul hermeneutic realitate-vis e numaidecît vicios. Argumentul visului, dezvoltat în filosofie de la Descartes pînă la Baudrillard și Morpheus, afirmă că nu ne putem baza pe simțuri pentru a distinge realitatea de vis, cu alte cuvinte că nimic nu ne poate garanta într-o clipă oarecare că nu (o) visăm.
Paradoxul a fost explorat în literaturile lumii. Nuvela Nevski Prospekt (1835) a lui Gogol e un prim exemplu. După ce, urmărind o frumusețe într-un bordel, ajunge acasă cuprins de milă, pictorul Piskariov se chinuie să adoarmă, pînă cînd bătaia în ușă a unui lacheu venit să-l ducă la respectiva damă îl trezește (fals) într-un vis compensator. Va pătrunde într-un salon plin de lume, prilej pentru metafora visului însuși, acest puzzle în care contrafacerea realității atinge uneori cote alarmante: „Îl zăpăcise pur și simplu mulțimea aceea nespus de pestriță, de parcă diavolul fărîmase lumea bucăți și le adunase apoi la loc, fără nici un sens“ (traducere de Eusebiu Camilar). Apoi, trezit de-a binelea, bărbatul bagă de seamă cît de respingător e totul în jur. Se culcă la loc, vrea să-și continue escapada onirică, nu face nimic toată ziua, se aruncă în pat cu nesaț, ba chiar se roagă s-o viseze iar, o clipă măcar, pe femeie, și, a doua noapte, cu greu, reușește. Visele îi devin scop unic în viață – „s-ar putea spune că dormea cînd era treaz și era treaz cînd dormea“. Piskariov recurge la opiu și visează provocat, nu se mai gîndește la altceva; așteaptă seara și vedenia mult dorită. După ce ea îi apare în atelier, se hotărăște s-o viziteze la bordel, pentru a o salva. Îi propune s-o ia de nevastă. Numai că, ghinion, realitatea se opune din nou visului. Întorcîndu-se acasă cu semne de nebunie pe față, pictorul se închide în cameră, pentru a fi descoperit, după o săptămînă, cu gîtul tăiat.
Théophile Gautier se joacă mai abitir într-o altă nuvelă, Moarta îndrăgostită (1836). Aici, protagonistul își împarte existența astfel: în timpul zilei preot de țară cast, văzîndu-și de cele sfinte, iar noaptea, de îndată ce închide ochii, transformat în tînăr senior, mare cunoscător la femei, bînd și blestemînd – pentru ca, deșteptîndu-se, să i se pară că, dimpotrivă, adoarme. Figura Clarimondei, femeia-vampir, îl împinge pe Romuald să se creadă cînd un preot care visează în fiecare seară că e gentilom, cînd un gentilom care visează că e preot. Dedublarea dintre eul diurn și cel nocturn merge pînă într-acolo încît personajul nu mai deosebește somnul de veghe, realitatea de iluzie; căzut în indecidabil, nu mai știe care variantă a sa e cea reală și care un vis. Alternanța face loc indistincției: nu e clar dacă omul visează sau duce două vieți. Or asta ne aruncă în plin fantastic.
Secolul XX nu se lasă nici el mai prejos. În registru absurd, îl găsim pe Daniil Harms (ați auzit de el? Dați-i o șansă!). Dacă răsfoim ciclul său de Întîmplări ajungem la „Visul“, un mic text din urmă cu 85 de ani (datat, mai exact, 22 august 1936). E vorba de amețita povestioară cu bărbatul care visează ba că stă în boschete, pe lîngă care trece un milițian, ba că trece pe lîngă boschetele în care stă milițianul, ba că stă în spatele milițianului și pe alături trec boschetele – fapt ce îl zăpăcește pe ipochimen cu totul de cap și îl face bun de aruncat la gunoi; avînd în vedere sfîrșitul autorului într-o închisoare sovietică, pricepem cum stă treaba cu faptul că-n vis toate personajele nu sînt decît sărmane măşti ale visătorului însuşi.
La Borges, în Ruinurile circulare (1940), un creator mag ce plăsmuiește ființe visîndu-le organ cu organ își dă seama că e personaj într-un text al unui scriptor, că e visat, cu alte cuvinte, de un altul. A visa devine sinonim cu a crea și a scrie. Se pune semnul egalității între vis, viață și text. Pentru că visul e adus la viață, capătă realitate. Mai departe, proza SF O presupunere nebunească (A Wild Surmise, 1953) de Henry Kuttner și Catherine L. Moore se desfășoară alternativ pe două planete, unde un om și un gîndac se visează reciproc într-un soi de reflectare biunivocă, de oglinzi puse față în față, ceea ce creează o reflectare dusă la infinit – asta în timp ce doi psihiatri încearcă zadarnic să-i convingă pe pacienți de irealitatea celeilalte jumătăți. Umbra Metamorfozei lui Gregor Kafka planează peste întreg.
În sfîrșit, Raymond Queneau, în Florile albastre (1965), ne propune alte două personaje, avînd prenumele comun de Joachim. Într-un puzzle abia mascat, făcut din citate și repetiții, romanul vine cu o structură narativă particulară. Pe de o parte, avem povestea lui Cidrolin, un individ insolit care locuiește pe o penișă în Parisul anilor ʼ60, pe de alta, dovedită curînd aceeași, a ducelui d’Auge, un personaj medieval ce pare să călătorească de-a lungul istoriei pînă în vremea aceluiași Cidrolin. Cum trecerea de la un episod consacrat penișarului la următorul, dedicat năbădăiosului duce, se face atunci cînd unul dintre ei adoarme/atipește/moțăie/închide ochii, putem trage concluzia că de fapt fiecare îl visează pe celălalt. Numai că așa, din nou, devine foarte repede imposibil de știut cine pe cine și care pe care. Nici nu prea contează. Plăcerea lecturii e garantată cînd visul e fără sfîrșit: „Îți amintești de un vis și noaptea următoare încerci să-l continui. Ca să facă o poveste legată“ (traducere de Val. Panaitescu). Ba mai mult, citindu-l pe Queneau, te pomenești cu întrebări de genul: de ce să citești exerciții de stil autohtone cînd există el?
Iată cum se reîncălzește – și se parodiază la greu – un apolog celebru, datorat lui Zhuangzi și bănuit de nenumărate ori, în felurite forme. Se vede că realitatea (nu) e mereu într-un vis bun!
Ovidiu Lorenz este prozator.
Foto: Lu Zhi - Zhuangzi visînd fluturele (wikimedia commons)