Digital și analogic

„Nu sînt sigură asupra unei informații pe care o am din anul patru de facultate”, îi scriu eu lui Bing, al lui Microsoft, cu care compania mă îmbie de cînd mi-am instalat ultima versiune de Windows. Ecranul se umple cu rapiditate, pe puncte însoțite de referințe și trimiteri multiple, cu informații care mă învață cum să verific o informație. Ultimul punct menționează consultarea experților din domeniu. „Eu mă gîndeam să te întreb pe tine...”, precizez, timid. „Sigur, cum te pot ajuta?”, răspunde Bing cu vioiciune („De ce nu spui așa?”, ar fi zis un om). După ce se termină totul, stau și cuget la întreaga situație: Bing nu mi-a înțeles aluzia, maniera indirectă la care noi, oamenii, recurgem din politețe. Dacă aș fi primit răspunsul lui de la un om, l-aș fi bănuit că nu vrea să mă ajute, că are ceva cu mine sau se face că nu pricepe și mă ironizează fin. O altă explicație – extremă, dar posibilă – ar fi schizofrenia, autismul sau leziunile cerebrale din emisfera dreaptă.

Faptul că sensul unei comunicări nu este egal cu suma sensurilor cuvintelor care o alcătuiesc a stat la baza frustrării adînci a filozofilor, matematicienilor, fizicienilor sau literaților care au inventat, în trecut, diverse limbi și coduri ca răspuns (și) la nevoia acută de claritate a mesajului. Constatarea că sensul depinde foarte mult de context, că desprinderea unei afirmații de împrejurările în care este ea generată provoacă ambiguitate și mari probleme de comunicare, a dus, în ultimele decenii, la apariția unei noi discipline lingvistice: pragmatica. În anii 1950-60, a început să devină tot mai clar că semantica, cea care studiază sensul, nu reușește să răspundă la multe întrebări pentru că, de fapt, dincolo de sensul intrinsec al unui cuvînt sau al unei expresii (de care ea se ocupă), mai există unul, extrinsec, care rezultă din relația acestora cu contextul.

Psihologul american de origine austriacă Paul Watzlawick (1921-2007), cercetător la Mental Research Institute, din Palo Alto, și profesor de psihiatrie la Universitatea Stanford, ambele în California, s-a ocupat de pragmatica comunicării umane. El disociază, în una dintre axiomele sale, între comunicarea digitală și cea analogică. Prima este cea verbală, pe care o au doar oamenii, spre deosebire de animale. A doua este cea non-verbală, în care intră, însă, nu numai limbajul corporal: „Susținem că termenul [non-verbal] trebuie să includă postura, gesturile, expresia facială, inflexiunile vocii, secvența, ritmul și cadența cuvintelor în sine și orice altă manifestare non-verbală de care este capabil un organism, precum și indiciile comunicaționale  prezente nedezmințit în orice context în care are loc interacțiunea”. Fără comunicarea digitală, ulterioară celei analogice din punct de vedere evoluționist, nu ar fi existat civilizație și progres științific: cu ajutorul ei vorbim despre obiecte (în loc să arătăm cu degetul către ele) și primim (și dăm mai departe) moștenirea culturală. În schimb, ne bazăm aproape exclusiv pe comunicarea analogică atunci cînd vine vorba despre relații.

„...cînd deschid frigiderul, iar pisica vine să se frece de picioarele mele și miaună, acest lucru nu înseamnă «vreau lapte» – cum ar zice un om –, ci invocă o anumită relație, „fii mamă pentru mine”, pentru că un astfel de comportament vizavi de o pisică adultă se observă numai la pisoi, niciodată între două exemplare adulte. Invers, iubitorii de animale sînt convinși că animăluțele lor «înțeleg» ce li se spune. Fără îndoială, ceea ce ele înțeleg nu e sensul cuvintelor, ci comunicarea analogică prezentă în mesaj din abundență. Într-adevăr, ori de cîte ori în centrul comunicării stă relația, limbajul digital nu înseamnă aproape nimic. Și nu ne referim la cazurile care implică doar animale, sau doar omul și animalul, ci la o mulțime de alte împrejurări din viața omului, i.e. în curtenire, iubire, ajutorare, luptă și, bineînțeles, de cîte ori avem de-a face cu copii foarte mici sau cu pacienți cu boli mentale severe”, detaliază Watzlawick în Pragmatics of Human Communication. Autorul arată că în orice mesaj găsim două aspecte, conținutul (transmis digital) și relația (transmisă analogic), iar cele două moduri de comunicare nu doar coexistă, ci se completează reciproc, de fiecare dată.

Ne întrebăm: de unde vine această dualitate? Dragă cititorule, în acest punct poate vrei să protestezi că abia a trecut o lună de cînd ai aflat, mulțumită lui Ferdinand de Saussure, despre dubla dualitate a limbii: cuvîntul are două fețe inseparabile, ca o monedă, semnificatul și semnificantul; apoi, limba e și personală, și colectivă. Acum și mesajul e dual? Da, este. Acest lucru se datorează diferenței dintre cele două emisfere cerebrale, stîngă și dreaptă, care devine deosebit de importantă cînd vine vorba despre contribuția lor la limbă. Iain McGilchrist explică, în The Master and His Emissary: stînga lucrează secvențial și operează cu sensuri literale, explicite, iar dreapta global, cu sensuri non-literale, implicite. Aceasta din urmă „vede lumea în globalitatea ei și fiecare lucru în contextul lui, adică în sistemul lui de relații cu mediul înconjurător”. Apoi psihiatrul britanic spune direct: „[emisfera dreaptă] este specializată în pragmatică – arta înțelegerii contextualizate a sensului”. De ea depinde înțelegerea metaforelor, umorului, ironiei, sarcasmului, aici se procesează tonul vocii, expresia facială, postura... cu alte cuvinte, limbajul analogic al lui Watzlawick.

De aceea, emisfera stîngă nu se descurcă cu nivelurile mai înalte de sens ale unei afirmații de tipul „e cam cald aici”: crede că i se furnizează date meteo, în timp ce dreapta interpretează corect, „deschide fereastra, te rog”. Pentru că sensul depinde crucial de context, „pacienții cu leziuni cerebrale în emisfera dreaptă, ca și schizofrenicii, între care există multe asemănări, iau remarcile conversaționale la modul literal”, spune McGilchrist, de data aceasta în cea mai recentă carte a sa, The Matter with Things. Comportamentul personajului Sheldon Cooper din serialul The Big Bang Theory, care are o suferință din spectrul autist, e o sursă constantă de umor: altfel sclipitor, cînd interacțiunea verbală iese din sfera pur informativă și intră în cea relațională, tînărul fizician este total depășit. Un mesaj trebuie însoțit de informații despre mesaj, pentru a ști ce înseamnă, de fapt. „Poți deschide ușa?” „Da”, răspunde el din spatele ușii care rămîne închisă. „E o rugăminte”, vine instrucțiunea. Nu înțelege aluziile sau cererile indirecte – la fel ca Bing și orice alt chatbot – dacă ele nu sînt însoțite de metacomunicare (comunicare despre comunicare). Această din urmă observație explică și de ce pragmatica se află în prim-planul cercetărilor care se fac în prezent, în contextul generat de apariția Inteligenței Artificiale, avînd foarte mult loc de dezvoltare.

Înseamnă, oare, toate cele de mai sus că, dacă ai emisferă dreaptă, iar ea funcționează corect, nu ai nici o problemă? Nu chiar. Cele două moduri comunicaționale se completează reciproc în interacțiunea directă, așa cum am aflat deja. Comunicarea digitală (verbală) are complexitate, versatilitate și abstracțiune, sintaxă logică, dar e lipsită de un vocabular adecvat contingențelor relaționale. Pe de altă parte, comunicarea analogică (non-verbală) exprimă relațiile din interiorul unei interacțiuni, dar e interpretabilă, observă Watzlawick: „...există lacrimi de tristețe și lacrimi de bucurie, pumnul strîns poate însemna agresiune sau constrîngere, un zîmbet poate transmite simpatie sau dispreț, reticența poate fi interpretată ca tact sau indiferență, și chiar ne întrebăm dacă această natură ciudat de ambiguă nu e cumva împărtășită de toate mesajele analogice”. Omul, „trebuind să combine aceste două limbi, fie ca emițător, fie ca receptor, e nevoit să traducă neîncetat din una în cealaltă, lovindu-se de dileme foarte curioase”: traducerea din modul digital în cel analogic presupune pierderi masive de informație, iar să vorbești despre relații este un lucru extraordinar de dificil.

Nu numai atît. Nu doar că avem dificultăți cînd trebuie să ne verbalizăm propriile mesaje analogice, spune Watzlawick, ci le putem interpreta greșit și pe ale altora. Materialul comunicării non-verbale are o natură antitetică, așa cum am văzut mai sus, ceea ce facilitează „traduceri” digitale variate și adesea incompatibile. De exemplu, oferirea unui dar poate fi semn de afecțiune, mită ori act reparator; tremurul și paloarea unui ins la interogatoriu pot fi dovada supremă a vinovăției sale ori doar comportamentul unui om nevinovat, îngrozit de întreaga experiență. La fel ca în interpretarea viselor, „traducătorul” contribuie, odată cu elementele de morfologie și sintaxă din mesajul verbal, cu propriul punct de vedere asupra situației. Pe de altă parte, dacă analogicul lipsește cu totul, așa cum se întîmplă în limba scrisă, ambiguitatea și, deci, interpretabilitatea cresc exponențial. Nedescifrarea corectă a intențiilor de comunicare (scrisă sau vorbită) este sursă sigură de tensiune și conflict – în cuplu, familie, echipă de lucru sau chiar în relațiile internaționale.

Activitatea sau inactivitatea, cuvintele sau tăcerea, orice comportament am adopta, el are valoare de mesaj: „Omul așezat la tejgheaua unei cafenele aglomerate, care se uită drept în față, sau pasagerul din avion care stă cu ochii închiși, comunică amîndoi același lucru – că nu vor să vorbească cu nimeni [...], iar vecinii, de obicei, «înțeleg mesajul» și-i lasă în pace. Aceasta e comunicare în aceeași măsură ca și o discuție animată”, spune Watzlawick. Dacă totul este comunicare (etimologia cuvîntului trimite la ideea de „împărtășire”, literal „a face comun”), tot emisferei drepte trebuie să-i „mulțumim”, pentru că acolo se desfășoară căutarea și identificarea sensului. Stocînd memoria în multiple modalități (auditive, vizuale, spațiale), ea e capabilă să pună laolaltă date disparate – un zgomot, un miros, o atingere, un desen parțial... – și să umple goluri astfel încît să obțină perspective coerente. Interesant e și că tot acolo se activează diverse structuri atunci cînd mințim, pentru că minciuna iese din literalitate.

Referitor la această din urmă observație, trebuie precizat că, atunci cînd purtăm o conversație, ea e dirijată de un set de presupuneri universale la care aderăm cu toții din start – chestiuni de bun-simț, de fapt, care provin dintr-o judecată rațională elementară și care exprimă un principiu general de cooperare bazat, înainte de toate, pe spunerea adevărului. Sîntem programați natural să avem încredere în celălalt, nu avem nici un motiv să suspectăm că primim informații false. Acest lucru complică infinit de mult problema descifrării intențiilor interlocutorului, adevărul trebuind căutat în comunicarea analogică a acestuia, „pentru că e ușor să faci declarații verbale, dar e greu să transpui o minciună în sfera analogicului”, spune Watzlawick.

Ce concluzie s-ar putea trage? Trăim într-o lume în care om și natură țipă să fie descifrate („Oh! Lucrurile cum vorbesc / Și-n pace nu vor să te lase”, se plînge Macedonski), iar în cap avem un mecanism înnăscut care lucrează zi și noapte să identifice piesele, apoi să completeze puzzle-ul. Totul este comunicare, de o complexitate (obositor de) vastă, care își conține, antitetic, și frumusețea, și urîțenia.

Laura Carmen Cuțitaru este conferențiar la Literele ieșene, specializată în lingvistică americană.