Despre singurătatea din noi – nu-i așa că îți place de mine?
„Cînd eram la internat, trimis de acasă în timpul războiului la o vîrsta fragedă, mă simțeam întemnițat și neputincios și tînjeam după mișcare și putere, după o mișcare nestingherită și o putere supraomenească”, povestește Oliver Sacks, neurolog, în cartea sa de memorii În mișcare o viață.
Auzim și utilizăm termenul de traumă frecvent, ceea ce este un lucru bun deoarece începem să vorbim mai des în spațiul public despre trauma psihologică, nu doar despre trauma corpului. Atunci cînd ne lovim la nivelul corpului vorbim în termeni medicali de traumatisme, dar atunci cînd sîntem răniți la nivel emoțional nu avem încă exercițiul de a vorbi despre traumele psihologice. De aceea, faptul că astăzi studiile neurocercetătorilor ajung la publicul larg și intră în limbajul uzual este un lucru bun. Tot astăzi, stresul nu mai este definit ca fiind ceva abstract, ci este delimitat clar de neurostransmițătorii care îl definesc, cum ar fi cortizolul, adrenalina, catecolamina. Atunci cînd noi trăim un eveniment negativ, o stare de suferință, creierul nostru secretă acești neurostransmițători, lucru care se va vedea în comportamentul nostru imediat prin starea de alertă în care corpul intră – modificîndu-se temperatura corpului, respirația, ritmul cardiac, pulsul – sau prin blocarea sistemelor cognitive, reacția fiind una de fugă, atac (iar aici mă refer la atacul verbal, nu neapărat la un atac fizic) sau împietrire. Creierul nostru se blochează, iar dacă noi am fost expuși la vătămare emoțională în viața noastră, vom dezvolta un sistem de hipervigilență astfel încît, la cel mai mic semn pe care creierul nostru îl percepe ca fiind o amenințare, devenim reactivi și atacăm, împietrim/înghețăm sau evităm (evitarea aici are rol de fugă). Creierul nostru nu face diferența între apariția unui șarpe, sunetul unor pași pe o alee întunecată sau limbajul pasiv-agresiv al cuiva, el reacționează ca și cum amenințarea este reală, de aceea reacțiile noastre pot deveni disproporționate în raport cu situația reală.
După cum literatura de specialitate ne arată, vorbim de creierul inferior care reacționează la stimuli ai simțurilor noastre cum ar fi văzul, auzul, mirosul, simțul tactil în primă etapă. Semnalele transmise de acestea sînt procesate de cortexul superior, care este responsabil cu procesele cognitive înalte cum sînt inteligența, memoria, voința, limbajul. Doctorul Bruce Perry, în cartea-interviu scrisă împreună cu realizatoarea TV Oprah Winfrey – Ce s-a întîmplat cu tine? –, spune despre creier că acesta este organizat pentru a acționa și simți înainte de a gîndi, deoarece acesta se dezvoltă secvențial de jos în sus, de la creierul inferior spre cel prefrontal. Copilul întîi simte și acționează, iar cu cît se dezvoltă modul de a simți și acționa, acesta îi va organiza modul în care va gîndi și se va purta mai tîrziu în viața adultă.
Tonul interlocutorului nostru este simțit deoarece am învățat lumea prin filtrul părinților noștri și de aceea este atît de important ca un copil să aibă adulți reglați emoțional în preajma sa. Tonul emoțional al mediului copilului va fi interiorizat, dacă acesta este unul pasiv-agresiv, se va reflecta în starea emoțională a copilului, el devenind agitat, greu de liniștit, cu o toleranță redusă la frustare, manifestări care se vor observa și în viața interioară a adultului care va deveni. Sîntem o societate în care tonul mediului înconjurător este unul de teamă, de frică, de vigilență, ceea ce astăzi se poate observa în violența psihologică, cum ar fi bullying-ul și hărțuirea, dar și în gradul înalt al actelor de violență fizică.
Așadar, creierul imprimă tonul emoțional al mediului nostru și creează amintiri, pe care le memorează ca reacție la diferite situații de viață în rețelele neurale ce devin firul narativ al vieții acestuia. Acolo unde sînt traume ale mediului din partea adulților care contribuie la creșterea și educația lui, copilul va stoca ca fir narativ teama simțită și va dezvolta o stare de vigilență care pe termen lung se va transforma într-o reactivitate emoțională și comportamentală, care va influența deciziile sale, dar și sentimentele. Acest lucru se întîmplă din cauza traumei trăite, în care ne-am simțit lipsiți de apărare, vulnerabili și expuși. Nu avem puterea de a ne proteja atunci cînd sîntem mici și depindem de reglajul adulților pentru a nu fi abuzați. Dacă aceștia nu sînt în echilibru, abuzul lor asupra noastră va fi resimțit ca și cum nu am fi suficient de buni și nu am merita să decidem asupra limitelor noastre, ceea ce duce la a simți că nu avem control și ne răpește sentimentul de siguranță, ne activează teama, datorită lipsei de predictibilitate din mediu, dar și lipsei puterii noastre de a ne apăra. Starea noastră familiară va deveni cea în care stăm la pîndă, vom trăi într-o stare de vigilență permanentă, care în timp poate lua forma tulburării de personalitate paranoide. Tocmai de aceea cred că citatul de la început, din cartea doctorului Sacks, devine atît de relevant și clarificator.
Jung scria că între noi și lume există o interfață pe care a numit-o Persona, care este un sistem complicat de relații între conștiința individuală și societate, o mască ce urmărește, pe de-o parte, să facă o anumită impresie asupra celorlalți, iar pe de altă parte, să ascundă natura adevărată a individului. Vom tinde să construim o imagine a perfecțiunii în exterior, să ne ascundem de frica dezvăluirii și a vulnerabilității pe care o simțim, vom dezvolta sentimentul că sîntem niște impostori în viața noastră și ne vom teme de libertate. Într-o lume în care nu ne arătăm rănile pe care cu toții le avem, învățăm mai degrabă să părem doar fericiți, doar corecți și doar buni și invincibili.
„Atunci cînd intru în panică mă blochez și nu mai pot reacționa. Nu mai am nici cuvinte și nici gînduri. Se produce un vid, un blocaj care durează momente bune, pînă la ore, chiar dacă real nu am fost în nici un pericol. Nu am suferit niciodată o traumă majoră și nu înțeleg de ce atunci cînd șeful îmi solicită prezența într-o ședință vreau să fug și să mă ascund, tremur și simt că îmi pierd aerul, amețesc și am senzația că voi leșina. Ultimele dăți nu am putut intra în ședință. Colegii mei s-au speriat și au chemat ambulanța. Mi-au spus că am făcut un atac de panică. Am început să investighez ce se întîmplă cu mine, pentru că ceea ce citeam despre atacul de panică mi se părea că nu semăna cu simptomele mele. Eu pur și simplu nu reacționam, mă blocam în interiorul meu.” Pacienta a fost suspectată de afazie de medicul de familie și trimisă la un medic neurolog. Afazia este o afecțiune care apare în urma unui traumatism cranian, a unui accident vascular cerebral, a unei tumori cerebrale sau a instalării unei boli degenerative, iar în cazuri rare debutul acestora poate fi la o vîrstă tînără. Pacienta nu era afazică în sensul strict al diagnosticului (să-și piardă limbajul sau înțelegerea acestuia), ci era o formă de afazie expresivă, înțelegea ce se întîmpla, dar nu putea reacționa decît prin fraze scurte și prin dificultatea de a se exprima în faze mai lungi, pentru o scurtă perioadă de timp, de ordinul minutelor spre o oră. În acele momente, tensiunea arterială scădea și se simțea amețită, trebuind să se așeze. Ulterior medicul i-a indicat psihoterapia, care a scos la iveală traume emoționale în mediul școlar, cît și presiunea preluată de a nu-și dezamăgi familia și profesorii care avea așteptări să exceleze. Această presiune, în timp, s-a transformat într-o determinare și o ambiție de a excela, dar cu costuri la nivel emoțional uriașe. Uneori vomita înainte de examene sau înaintea unei ședințe, iar atunci cînd era luată prin surprindere, pur și simplu se bloca. Lipsa de predictibilitate îi paraliza sistemul nervos, iar reacțiile deveniseră din ce în ce mai greu de gestionat. Cînd își revenea, compensa prin mîncatul compulsiv pentru a putea regla chimia creierului, știut fiind că, atunci cînd mîncăm, creierul nostru secretă endorfine și serotonină, care ne fac să ne simțim liniștiți, alinați și bine. E o stare de plăcere. Tocmai de aceea, de multe ori atunci cînd ne simțim triști, epuizați ne regalăm cu „ceva bun”. Doar că pe moment ne simțim bine, apoi scade nivelul neurotransmițătorilor buni și vom dori să consumăm din nou, ceea ce poate duce la diferite adicții pentru alimente sau zahăr și la alte boli cum ar fi bolile cardiace, diabet, anxietate, depresie, atac cerebral. Astăzi este demonstrată științific legătura dintre creier, corp, mediu și vulnerabilitatea genetică. Ceea ce se petrece în creierul nostru modifică biochimia corpului, iar chimia creierului nostru este în strînsă legătură cu mediul în care ne dezvoltăm.
O altă formă de reziliență a creierului este disocierea. Creierul nostru are capacitatea de a-și găsi resursele, atunci cînd sîntem stresați, prin starea disociativă. Disocierea este un mecanism psihic complex care are rolul de a ne proteja atunci cînd trăim o starea de tensiune psihică foarte crescută, făcîndu-ne să ne retragem în interior din exterior. Precum un melc care își poartă cochilia cu el, tot așa și noi ne retragem în cochilia interioară. În stare de disociere, fiziologia corpului se manifestă prin nevoia de odihnă, somn, visare, tolerare a durerii; este precum un pansament care protejează prin reducerea frecvenței cardiace, restabilirea circulației sîngelui în corpul nostru, eliberarea analgezicelor naturale (encefaline, endorfine). Dar cel mai bun pansament este gratificația obținută din relații, inclusiv relațiile cu animalele.
Cum se leagă toate cele mai de sus de impostură, vă veți întreba. Cînd sîntem mici sîntem vulnerabili. Dacă primim neglijare și lipsă de interes pentru ființa care sîntem, neacceptare a ceea ce sîntem, iar emoțiile noastre sînt invalidate constant, ne vom simți respinși, neimportanți, neiubiți. Lipsa iubirii și a validării ne face să ne disociem și să construim un alt sine care să nu poată fi rănit. Pe cel real îl ascundem bine, deoarece eul real nu a meritat să fie iubit și construim un eu care să îndeplinească ceea ce așteaptă ceilalți de la noi, în funcție de scala de valori a acestora și nu a noastră. Toate acestea ne vor face să ne simțim inadecvați, ca și cum am avea un defect fundamental din moment ce nu putem fi iubiți de adulții din viața noastră. Copilul nu înțelege atunci că incapacitatea adulților de a fi echilibrați și reglați chimic este problema lor, iar el nu este responsabil. Acest lucru va duce la manifestări narcisice de a atrage atenția mai tîrziu asupra lui, ceea ce va implica o stimă de sine scăzută, o stare de vigilență de a nu fi descoperit, pentru că, dacă vom fi văzuți așa cum sîntem în realitate, „defecți”, vom fi respinși din nou și nu mai dorim să trăim starea de durere emoțională care ne dezorganizează chimia creierului, dar și fiziologia corpului, și ne dezvoltă sentimentul de impostură. Este des întîlnit acest sentiment și este surprinzător cîți oameni se confruntă cu el. Dacă vom face o introspecție, îl vom putea lega de felul în care am fost crescuți și de cît de reglați au fost adulții care au contribuit la dezvoltarea noastră.
Meg Jay, psiholog și profesor de psihologie, scrie în cartea sa Supernormal despre capacitatea noastră de reziliență ca fiind un fenomen individual, care îi determină pe cei care reușesc în viață să-și construiască un eu funcțional, în ciuda adversităților emoționale din copilărie, dar care îi face să se simtă impostori în ochii lor datorită tiraniei trecutului, care le stăpînește prezentul și viitorul și care duce la un mod disproporționat de a percepe viața.
Asociația Americană de Psihologie spune că reziliența este capacitatea neașteptată de a ne descurca în ciuda condițiilor nefavorabile unei dezvoltării armonioase, fiind succesul obținut în ciuda marilor obstacole, care apare atunci cînd reușim să transformăm în bine ceea ce a fost în mare parte rău. Rezilienți sîntem cu toții, doar că unii dintre noi reușim să vindecăm din traumele copilăriei prin puterea de a fi recunoscători vieții așa cum este, cu bune și mai puțin bune. Se întîmplă, după cum scrie Meg Jay, cînd trăim o viață „în care cotidianul pare extraordinar”, în care libertatea pe care o dobîndim uneori înseamnă o „viață plictisitoare”, înconjurați de familie, animale, plimbări, un loc de muncă, prieteni și cărți și în care nu vom mai trăi cu frica față de ceilalți, cu teama că, dacă ar afla cine sîntem cu adevărat, ne vor alunga.
Nu există o pedagogie mîntuitoare și nici un adevăr unic și absolut, există imperfecțiunea noastră, în care ne vom da voie să merităm lucruri și cuvinte bune și vom alege să fim definiți de cele mai bune lucruri care sînt în noi, nu de cele rele la care am fost supuși.
Cătălina Dumitrescu este psiholog.
Foto: flickr