Despre creștinism și simțul realității. G.K. Chesterton

În Hanul zburător, Chesterton povestește despre felul în care lumea întreagă o ia razna. În liniștitul și foarte englezescul Pebbleswick-on-Sea, un bătrînel ciudat susținea într-o perorație publică, pe faleză, nici mai mult, nici mai puțin decît că civilizația engleză a fost întemeiată de turci (sau de sarazini, încă nu exista consens în această privință). Semnalmentele fizice și vestimentare vădeau clar credința sa neîntinată în Coran, transformată, în seara de început a cărții, în program politic și cultural, dar, mai grav, în subversivă luptă pe viață și pe moarte împotriva alcoolului. Marele Lord Ivywood găsește plină de sens această luptă și, prin urmare, declară prohibiție. Chiar în inima Imperiului Britanic. Încă de la începutul terorii, neînfricatul căpitan Patrick Dalroy și hangiul curat la suflet Humphrey Pump nu au ce face: trebuie să se împotrivească. Iau în spate firma vechii cîrciumi „La corabia veche”, la subțioară un butoiaș cu rom și cutreieră astfel țara, pentru a apăra vechea civilizație britanică de eschaton-ul trist al lordului.

În toată cartea există însă un personaj a cărui limpezime construiește, contrapunctic, toată nebunia. Este Lady Joan, care „făcea parte din categoria acelor oameni în care un real simț al umorului se îmbină cu o aplecare spre plictis și melancolie”. La un moment dat, Chesterton o transformă însă, dintr-un personaj mai degrabă de contrast, într-un veritabil profet al realității lucrurilor: atunci cînd se întîlnește cu cîinele Quoodle și reușește brusc să îi cîștige simpatia.

Tot aşa, un cîine era pentru ea un cîine, şi nu unul dintre animalele superioare sau inferioare, nici un deţinător al tainei sacre a vieţii, ceva căruia trebuie să i se pună botniţă sau ceva ce nu trebuie supus vivisecţiei. Ştia că de un cîine trebuie să ai grijă, în adevăratul sens al cuvîntului, nu aşa cum a avut grijă de cîinii galbeni din Constantinopol sultanul Abdul Hamid, a cărui biografie o scria acum Lordul Ivywood pentru colecţia „Despoţii progresişti”.

Hanul zburător, Ereticii și Ortodoxia sînt cărțile pe care Chesterton le-a scris cu cea mai mare plăcere. Legătura dintre ele stă însă dincolo de text. Tot ce vreau să spun mai jos este că Lady Joan nu ilustrează, pentru mine, nimic altceva decît chipul luminos al credinței creștine.

***

Provocat să își expună „filosofia sa de viață”, Chesterton face ceea ce numai un englez ar fi putut face: răspunde provocării. Principala problemă, miza căutării unei astfel de filosofii este aceea a găsirii unui echilibru, muzical aproape, al vieții: „Cum izbutim noi oare să fim deopotrivă uimiți de această lume și să ne simțim, totuși, acasă în sînul ei?”. Mirarea în fața miracolului lumii și familiaritatea cu el sînt, așadar, deopotrivă ingredientele „filosofiei” căutate. O întreagă cultură europeană aflată sub perplexitatea inaparentului, a căutării elementului infinitezimal care, în sînul realului, zdruncină și răstoarnă realitatea își pune, probabil, aceeași întrebare. Chesterton formulează un răspuns, afirmînd răspicat că locul în care el trebuie căutat este chiar creștinismul.

Argumentele pe care le aduce sînt uluitor de simple. Apologia sa este strict una a bunului-simț, a cugetării sănătoase. Și, într-adevăr, sănătatea pare să fie principalul dar pe care creștinismul îl face omului. Tot el o face și pe Lady Joan să iubească primăvara și cîinii.

Ce împrospătează o gîndire și îi dă sănătate este taina paradoxală pe care creștinismul o pune în centrul întregii sale povești: credința în Întrupare. Ea eliberează puterea imaginativă a omului, libertatea de a se bucura de lucruri în absența unei înțelegeri definitive a lor, așteptarea calmă a neprevăzutului: „Omul poate înțelege totul cu ajutorul a ceea ce nu înțelege”. Dimpotrivă, nebunia înseamnă un exces de rațiune, tendința de a calcula și de a înțelege totul, de a ști cîte picături de apă compun marea sau, cu un alt exemplu celebru, de a afla cu exactitate pînă la ce înălțime s-a ridicat la cer Fecioara Maria. Creștinismul explică de ce poeții nu înnebunesc; logicienii însă, da. Autoritarismul rațiunii produce rătăcire.

Filosofilor moderni le fuge pămîntul de sub picioare pentru că, în încercarea de a sta pe picioarele lor, dezvrăjesc tocmai pămîntul care îi susține. Lor li se opun, arată Chesterton, tocmai ființele dotate cu cel mai mult bun-simț din lume, zînele: „Tărîmul poveștilor nu este altceva decît țara însorită a bunului-simț”. Zînele știu mai bine decît bieții filosofi că nevăzutul și misterul dețin cheile lumii, că „instinctul de a te minuna” reprezintă adevăratul eroism, iar calea către victorie în lupta cu răul stă în acceptarea unor încercări aparent fără sens sau legătură cu lupta propriu-zisă; acceptare aflată în strînsă legătură cu libertatea, nu cu necesitatea. Lumea necesității, filosofice sau științifice, pare a fi condusă de un chelner obosit care știe că, oricine ai fi, dacă ți se face foame tot trebuie să intri la el să mănînci; lumea basmelor, dimpotrivă, este guvernată de un părinte grijuliu și bun povestitor care îi spune copilului că dacă nu mănîncă spanac nu va căpăta niciodată puterile supranaturale ale lui Popeye Marinarul.

Rezultatul imprevizibil al creștinismului înțeles astfel, ca poveste, este dobîndirea unui acut simț al realității, precum cel pe care îl avea Lady Joan.

(...) ne plac tuturor poveștile uimitoare fiindcă ating nervul vechiului instinct al uimirii. Acest lucru e probat de faptul că atunci cînd sîntem foarte mici nu avem nevoie de basme, ci doar de povestiri. Viața e suficient de interesantă. Un copil de șapte ani e captivat dacă i se spune că Tommy a deschis o ușă și a văzut un balaur. Însă un copil de trei ani e captivat dacă i se spune că Tommy a deschis o ușă.

Simțul realității este, într-un mod paradoxal, dobîndit abia în momentul în care ea poate găzdui miracolul. Asta o deschide spre propriile ei posibilități și, mai mult, o face inutilizabilă din punct de vedere ideologic. Ea nu poate fi înghesuită în pixul vreunui subinginer al istoriei, precum Lordul Ivywood. Cîinele Quoodle este un arbitru și un sever cenzor al ideologilor istoriei.

***

De parcă nu ar fi fost suficient să te îndrăgostești de ea după felul în care privește lucrurile, Lady Joan mai intervine o dată, spre final, cu o voce coborîtă parcă din muzica dimineții: „Am descoperit că îmi place eroismul, dar că-mi displace cultul eroilor”. Din nou, Ortodoxia lămurește dificila frază.

Paradoxul central al creștinismului, formulat în dogma dublei naturi a Mîntuitorului, conduce la o „teorie” a virtuții. Pentru antici, ea stătea într-un soi ciudat de echilibru înțeles ca ponderare a extremelor și „cumpătare”: calea de mijloc, căutată de întreaga filosofie mai insistent decît calea cea îngustă a vieții, despre care vorbește Evanghelistul Matei. Pentru creștin, dimpotrivă, el stă în conflict („coliziunea a două pasiuni aparent opuse”). De exemplu, curajul, cel care clădește sfinți și eroi, „înseamnă o puternică dorință de a trăi îmbrăcînd forma unei grabe de a muri”. În creștinism, nimic nu e căldicel, totul este radical și ultim. Natura lui Hristos nu este o întîlnire drăguță dintre omenire și dumnezeire, ci o tensiune cutremurătoare și inexprimabilă dintre cele două. La fel vede creștinul și virtutea ca echilibru al extremelor: „El separă cele două idei și apoi le exagerează pe amîndouă”. Pacea speculativă, teoria sau „cultul” unei virtuți oarecare nu surprind acest aspect. În felul acesta, creștinismul scandalizează. Necruțător cu crima, iartă pe criminal; smerenia cea mai adîncă se naște în sfințenie, care este vîrful înnourat al umanității.     

Morala Lordului Ivywood este una a cumpătării. Inspirată de bătrînelul de pe faleză, susținută cu argumente, sprijinită de autorități. Dar este, în sensul cel mai profund al termenului, stupidă. Revolta Căpitanului Dalroy e hilară, dar de bun-simț. Și, prin aceasta, eroică, iar Lady Joan iubește pe eroi. Creștinismul, născut din paradox și încredere în miracol, știe că nu este posibil să interzici, netam-nesam, lucruri oamenilor, fie ele și atît de periculoase precum romul. Reacția celor păgubiți, de a lua în spate firma hanului, sabia și butoiașul și a porni la luptă, este firească și frumoasă. Despoții progresiști și pe deasupra și vegetarieni, după cum se dezvăluie pe la mijlocul cărții, n-au decît să se supere.

Un accent aparte al filosofiei de viață a lui Chesterton, aici doar amintit, este cel politic. Democrația este firească pentru un creștin, dar nu ca ideologie, ci ca exercițiu firesc, real și deplin al libertății: „Putem spune de-a dreptul că libera-cugetare este cea mai bună apărare împotriva libertății”. Filosofii, mulțumiți din momentul în care au aflat de certitudinea pe care o dă propria lor cugetare, își duc liniștiți traiul într-o lume prost construită. Creștinii, pe de altă parte, știu că lumea nu poate fi lăsată așa cum este; că trebuie să luptăm pentru povestea pe care o spune și pentru firescul ei pierdut. În consecință, firma albastră și butoiașul cu rom sînt arme miraculoase cu care bunul-simț va repara, cavalerește, onoarea pierdută a realității.

***

Lady Joan este politicoasă și amabilă. Nu vrea să îl supere nici măcar pe profetul de pe faleză. Iubește în mod natural cîinii și primăvara. Dar la un moment dat, se enervează, înconjurată fiind de atîtea netrebnicii cumpătate impuse de progresul moral. Și exclamă: „Eu nu vreau să fiu supusă la nici un fel de expansiune. Eu nu vreau să evoluez. Eu nu vreau să mă transform în ceva care să nu fie eu însămi”. Proiectul moral al Lordului Ivywood e stupid, pentru că suprapune, peste firea lucrurilor, născocirea unei perfecțiuni abstinente. Creștinul știe, dimpotrivă, că perfecțiunea lumii nu e de căutat în zare, ci în lumina caldă a amurgului și a zilei care a fost: în Paradisul ce trebuie recîștigat. Aici, lucrurile își păstrează tensiunea lor firească și felul de a fi ireductibil la nevoia omului modern de îmbunătățire ontologică. Aici, lucrurile sînt așa cum sînt, iar realitatea este reunită cu izvorul ei invizibil. Iar simțul realității nu este altceva decît simțul firescului, pe care creștinul îl traduce ca miracol cotidian, familiar și tulburător deopotrivă.

Citatele provin din: G.K. Chesterton, Hanul zburător, Editura ART, 2008; G.K. Chesterton, Ortodoxia sau dreapta-credință, Editura Paralela 45, 2002.

Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

Foto: G.K. Chesterton (wikimedia commons)