„Definiţia muzicii o dau cei care ascultă“ – interviu cu Igor NAIDIN şi Vladimir BALSHIN
Cvartetul Borodin a fost invitat, pentru prima dată după destrămarea Uniunii Sovietice, să concerteze în România, la Festivalul Internaţional de Muzică Clasică Sibiu/Hermannstadt, 24-31 mai. Igor Naidin şi Vladimir Balshin sînt violonistul, respectiv violoncelistul grupului.
N-aţi ştiut cu foarte mult timp înainte de acest festival că veţi veni în România. Cum s-au aranjat lucrurile?
Igor Naidin: Aproape imediat după ce am fost întrebaţi dacă am putea veni aici, am verificat programul şi am confirmat că sîntem liberi pentru aceste cîteva zile. Eram foarte interesaţi şi foarte entuziasmaţi să venim în România, unde grupul nu a mai cîntat de pe timpul Uniunii Sovietice. Bineînţeles, nici unul dintre actualii membri nu mai fusese aici şi, cu atît mai mult, în Transilvania. Există aici o moştenire culturală foarte puternică, iar lucrul acesta se reflectă în felul în care se desfăşoară chiar şi acest festival, în publicul care vine, în muzicienii pe care-i întîlnim. Sibiul nu e un oraş mare, dar asta nu are nici o relevanţă pentru importanţa muzicii propuse. Lucrurile s-au potrivit bine – între celelalte concerte pe care le aveam, Sibiul a fost plăcerea noastră.
V-aţi simţit bine şi în Sala Festivă a Bibliotecii Astra...
I.N.: Da, are sala aceasta o acustică aproape de perfecţiune! Poţi controla foarte bine sunetul, în cvartet auzi foarte bine ce cîntă colegii, poţi lucra la nuanţele muzicale. Deşi e un spaţiu despre care ni s-a spus că a funcţionat mult timp ca sală de lectură, este excelent pentru muzică.
Am asistat, împreună cu alţi tineri, la masterclass-ul pe care l-aţi ţinut. Dumneavoastră aţi cîntat împreună cu alţi patru muzicieni români sextetul Amintiri din Florenţa de Ceaikovski. A apărut între dvs. starea de confort sonor, de înţelegere?
Vladimir Balshin: Da, ştim că aici e o mare tradiţie muzicală, în mod special în ceea ce priveşte arta cîntatului la instrumente de coarde. Întîlnirea a fost profundă, am simţit că găsim un limbaj comun. N-a fost o lecţie, am cîntat împreună cu ei.
I.N.: Am făcut muzică împreună.
V.B.: Da, împreună e cel mai important pentru muzica de cameră.
În România nu se pune atît de mult accentul pe muzica de cameră. Tinerii sînt, mai degrabă, pregătiţi să devină solişti. Şcoala nu accentuează calităţile de care e nevoie pentru muzica de cameră.
I.N.: În Rusia, lucrurile se petrec cam la fel, tinerii sînt instruiţi să-şi dorească o carieră de solişti, fără să li se atragă atenţia asupra frumuseţii şi sensului pe care le are muzica de cameră în formarea simţului sonor. Bineînţeles, nu toţi ajung să fie solişti. Arta cîntatului împreună, într-un ansamblu cameral, nu este mai puţin dificilă. Orchestra e altceva.
Cum se păstrează individualitatea într-un cvartet?
V.B.: Individul e important în structura grupului. Acesta devine mai puternic cînd fiecare în parte îşi are propriul sistem de valori. Fiecare dintre noi trăieşte individual ideile muzicale pe care şi grupul, per ansamblu, le generează ulterior.
I.N.: Pentru noi, cîntatul în cvartet este ceea ce numim în rusă „calea mediană de aur“. Ca solist, concentrarea este doar pe tine însuţi. În orchestră, tu nu contezi ca individ, te pierzi cu totul, eşti absorbit. În cvartet, însă, îţi păstrezi personalitatea şi, mai mult, aceasta devine parte a fiinţei grupului.
Se vorbeşte mult despre sunetul cvartetului dvs.
I.N.: Niciodată nu definim noi ceea ce cîntăm. Lăsăm asta pentru public şi pentru critici. Cum am putea noi înşine să ne apărăm? Asta este ce auzim, ce cîntăm. Definiţia muzicii o dau cei care ascultă.
Spunea cineva: „Am auzit de multe ori Şostakovici cîntat excelent, dar Cvartetul Borodin cîntă altceva, aproape altă muzică.“ Cum se ţine această percepţie trează?
I.N.: În grupul nostru, membrii se schimbă unul cîte unul. Dacă schimbul nu s-ar face treptat, n-ar mai exista cvartetul ca entitate. Fiecare muzician care se pregăteşte să devină membru al cvartetului lucrează cu noi, absoarbe ceea ce se află în noi, ceilalţi, ca mod de interpretare, ca filozofie a muzicii, a calităţii sonore pe care o căutăm, ceea ce fiecare dintre membrii din trecut ştia. Ajunge să respire aerul cvartetului. Este o moştenire ale cărei caracteristici le cunoaştem foarte bine şi, pentru a nu o pierde, pentru a o transmite cît mai pur, mai aproape de originar, îi pregătim pe nou-veniţi aşa cum am fost pregătiţi şi noi. Altfel nu funcţionează.
Eraţi conştienţi de toate acestea înainte să cîntaţi în Cvartetul Borodin?
I.N.: Eram foarte tineri, bineînţeles, cînd ne-am apropiat de cvartet. Toţi însă studiasem tehnicile muzicii de cameră, ascultasem mult din ceea ce cîntase grupul înainte. De asemenea, toţi facem parte din aceeaşi tradiţie dezvoltată de Şcoala de la Moscova. Aceasta e lumea din care venim. De asemenea, am prins timpurile în care Şostakovici încă trăia, şi toată moştenirea lui – felul de a se manifesta al gîndirii sale muzicale – era foarte aproape. Influenţa lui făcea parte fizic din vieţile noastre.
Spuneaţi că publicul defineşte sunetul dvs. Credeţi că cei din sală sînt mereu conştienţi de rolul important pe care-l joacă în acest proces? Că, la fel ca în artă, privitorul întregeşte experienţa tabloului, a obiectului?
I.N.: Publicul este, în mod automat, parte din concert. Arta noastră a fost făcută pentru oameni, nu cîntăm pentru noi înşine şi nici pentru săli goale. De aceea, pentru mulţi muzicieni este foarte dificil şi complicat să înregistreze cînd nu au public alături, într-o sală goală. Aşa te poţi concentra asupra calităţii, dar muzica ta nu are ecou în ceilalţi, procesul de rezonanţă este cumva întrerupt. De aceea, multe înregistrări sînt de o calitate foarte bună, dar nu au atît de mult suflet, pentru că, de fapt, nu a existat public cînd a fost cîntată acea muzică. Sviatoslav Richter, de exemplu, într-o anume parte a vieţii sale, a înregistrat doar din concert. Aceea era inspiraţia lui, aceea era o înregistrare reală, a unei muzici care chiar există. Nici un studio nu o să redea lucrul acesta.
Şi dvs.?
I.N.: Nu ne plac înregistrările din concerte. Înregistrările rămîn ceva artificial. Desigur, cunoaştem importanţa lor, este fantastic pentru cei care ne cunosc şi nu au cum să ajungă la concerte, pentru cei care vor să ne audă în mediul lor de viaţă. Dar concertul este mediul în care poţi împărtăşi ceea ce niciodată nu vei putea face altfel.
Sînteţi de acord cu obiceiurile de consum pe care le-a creat societatea contemporană? Poţi să asculţi orice piesă muzicală la orice oră, nu mai există limite în acest sens...
I.N.: Depinde şi de ce muzică alegi să asculţi. Avem şi noi muzici pe care le ascultăm în timp ce facem altceva, în timpul drumurilor, conducînd.
Ce muzici?
V.B.: Jazz, pentru mine. Dave Brubeck, Oscar Peterson.
I.N.: Eu ascult şi folclor rus, muzică veche, în nici un caz modernă.
Cum se poate păstra curată gîndirea muzicală în timpurile acestea care nu invită neapărat la reflecţie?
I.N.: Cred că fiecare dintre cei care fac parte din marea cultură muzicală clasică trebuie să se adapteze la timpurile pe care le trăim. Muzica clasică poate fi percepută ca un atavism în lumea noastră, dar tot de aici ne tragem seva.
V.B.: Avem lumea noastră personală înăuntru, o ducem tot timpul cu noi.
Vă amintiţi timpurile în care nu ştiaţi ce e muzica?
I.N.: Poate da, poate nu, pentru că, desigur, copilul, chiar şi nenăscut, ascultă muzica pe care o ascultă mama sa.
a consemnat Maria BALABAŞ
Foto: K. Saunders