De ce a murit macroeconomia?

Problema cu relaxarea cantitativă (achiziția de active), glumea în 2014 Ben Bernanke, președintele Rezervelor Federale SUA, referindu-se la programul de achiziție de obligațiuni, „e că funcționează în practică, dar nu și în teorie”. Același lucru s-ar putea spune și despre politica macroeconomică în general, în sensul că nu este fondată pe o teorie solidă. Guvernele „stimulează” în mod curent economia pentru a „combate” șomajul, pornind însă de la o teorie care neagă că ar exista un șomaj care trebuie combătut.

Lăsînd deoparte rafinamentele matematice, economia a redevenit ceea ce era cu un secol în urmă: studiul repartizării resurselor date, plus teoria cantitativă a banilor. Macroeconomia – teoria producției economice în ansamblu, inventată de John Maynard Keynes – a încetat, practic, să existe.

Care e, de exemplu, cauza șomajului? Răspunsul standard din manual e „rezistența salarială la scădere”. Un frizer care cere un salariu de 14 dolari pe oră, dar care e profitabil pentru angajator doar plătit cu 13 dolari pe oră, alege să nu se angajeze. E o alegere benevolă care reflectă preferința pentru timp liber sau decizia de a nu fi frizer. Această situație e aplicabilă întregii forțe de muncă a unei economii. Din această perspectivă, ceea ce numim șomaj este opțiunea de a nu munci.

Ipoteza centrală de aici e că oricine alege pentru sine cea mai bună opțiune posibilă. Forța de muncă e întotdeauna disponibilă, cu un anumit preț. Astfel, șomajul este, pentru șomeri, decizia optimă. Dată fiind ipoteza de mai sus, această logică e inatacabilă.

Dacă Guvernul augmentează masa monetară pentru a crește gradul de ocupare a forței de muncă, unicul rezultat va fi inflația, deoarece expansiunea monetară nu contribuie cu nimic la creșterea forței de muncă dispuse să muncească. De aceea, politica monetară ar trebui să aibă ca unic obiectiv stabilitatea prețurilor, iar instituția cea mai abilitată să o facă ar fi o bancă centrală independentă, ferită de tentații politice.

Cei mai mulți economiști rezonabili sînt descurajați de logica pe care o implică propriile lor ipoteze. De aceea, în recenta lor carte Macroeconomics, Daron Acemoglu de la MIT, David Laibson de la Universitatea Harvard și John List de la Universitatea din Chicago identifică trei categorii de șomaj „non-benevol”: cel legat de „fricțiuni”, cel structural și cel ciclic. Șomajul legat de fricțiuni apare deoarece căutarea unui loc de muncă consumă timp. Șomajul structural apare deoarece rezistența salarială duce la un decalaj între cererea și oferta de forță de muncă. Șomajul ciclic – sau pe termen scurt – apare din cauza „șocurilor tehnologice, schimbărilor de opinie și a factorilor monetari și financiari” și este „amplificat de rezistența salarială la scădere și de anumiți multiplicatori”.

Multiplicatorul, o formulă simplă de calculare a efectului amplificat al oricărei modificări – creștere sau scădere – a cheltuielilor, este singura mașinărie macroeconomică care a supraviețuit dispariției politicii keynesiene de gestionare a cererii. Dar chiar și acest instrument a căzut în desuetudine – s-a presupus că multiplicatorii sînt zero – pînă cînd criza financiară și economică din 2008-2009 l-a readus la viață.

Teoria economică modernă susține că obstacolele din calea unui grad complet de ocupare a forței de muncă sînt contingente, nu inerente. De aceea, ele pot fi minimizate prin reforme ale pieței muncii gîndite să „dezghețe” salariile înghețate și printr-o mai bună reglementare bancară. În cazul unei scăderi economice ciclice – o stare de dezechilibru –, cei mai mulți economiști sînt nevoiți să admită, astăzi, că o politică expansionistă poate spori cererea de forță de muncă pe termen scurt, chiar și fără modificări salariale. Iar asta a fost contribuția lui Keynes. După cum spunea în 2009 economistul Robert Lucas, laureat al Premiului Nobel, „cred că, în situații de criză, fiecare e un keynesian”.

După cum sugerează formularea lui Lucas, politica macroeconomică din ziua de azi e rezervată pentru situații de criză. Dar, întrucît nu există un model pentru crize – prin definiție imprevizibile –, politicile de stimulare nu se pot sprijini pe nici o teorie.

Astfel de politici pot fi monetare sau fiscale: băncile centrale pot oferi mai mulți bani firmelor private, pentru a le încuraja să facă mai multe angajări, sau guvernele se pot îndatora într-un grad mai mare. „Keynesianismul monetar” (sub formă de relaxare cantitativă) a fost principala măsură luată în contextul Marii Recesiuni din 2008-2009. La asta se referea Bernanke cînd spunea că „funcționează în practică, dar nu în teorie”. De fapt, nu funcționează nici măcar în teorie.

Campionii relaxării cantitative susțin că, în lipsa acesteia, situația ar fi fost și mai grea. Ceea ce e imposibil de confirmat sau de infirmat. Cert e că redresarea în urma crizei financiare din 2008-2009 nu a fost nici pe departe încheiată în momentul noii crize COVID-19 din 2020, deoarece o mare parte din sumele destinate relaxării cantitative au fost tezaurizate, nu investite.

Pandemia de COVID-19 a constrîns guvernele să recurgă la „keynesianismul fiscal”, întrucît era imposibil să redeschizi afaceri care au fost închise prin decizie legală, prin simpla augmentare a cantității de bani. În timpul lockdown-ului, keynesianismul fiscal a însemnat emiterea de plăți din trezoreria statului pentru cei care nu aveau posibilitatea să muncească.

Dar acum economia s-a relansat și rațiunile practice pentru o expansiune monetară și fiscală au dispărut. Comentatorii financiari cred îndeobște că economia își va reveni ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În fond, economiile ajung în situații de criză la fel de rar (sau de frecvent) ca fiecare dintre noi. A sosit așadar momentul pentru a replia politica monetară și pe cea fiscală deopotrivă, deoarece expansiunea prelungită a uneia dintre ele sau a ambelor va duce doar la o „creștere bruscă a inflației”. Putem respira ușurați: șocul a trecut, iar viața normală, fără șomaj, merge mai departe.

Și totuși, relația dintre teorie și practică nu este așa cum o vede Bernanke. Politica monetară funcționează în teorie, dar nu în practică; politica fiscală funcționează în practică, dar nu în teorie. Keynesianismul fiscal încă mai este o politică în căutarea unei teorii. Acemoglu, Laibson și List contribuie cu un fragment din teoria lipsă, atunci cînd observă că o criză e „greu de prezis”. Keynes ar fi spus că e imposibil de prezis, motiv pentru care a și respins viziunea îndeobște acceptată, potrivit căreia economiile sînt ciclic stabile, cîtă vreme nu survine o criză (ceea ce e la fel de inutil cu a spune că frunzele nu freamătă atunci cînd nu bate vîntul).

Modelele de cerere și ofertă pe care le învață studenții din anul întîi la economie pot lumina o cale de echilibru în domeniul frizeriei, dar nu și în cel al economiei luate în ansamblu. Macroeconomia e copilul incertitudinii. Pînă cînd economiștii nu vor recunoaște existența unei incertitudini inevitabile, nu se va putea vorbi de o teorie macroeconomică, ci doar de măsuri de prevenire pentru situații de urgență.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

Copyright: Project Syndicate, 2021

traducere de Matei PLEŞU

Foto: wikimedia commons