Cum minţim?

23 mai 2012   Caleidoscopie

Nu ştiu dacă vizionaţi – fie şi ocazional – emisiunea Urmăriri spectaculoase, de pe Zone Reality. Eu, tată de băiat adolescent fiind, o mai fac din cînd în cînd. Puteţi vedea acolo cazuri interesante, în care maşinile vivace ale poliţiştilor de peste Ocean încearcă să stopeze bolidul cîte unui delabrat, pornit nebuneşte pe autostrăzi. Situaţiile (filmate „pe viu“) sînt, într-adevăr, spectaculoase, iar accidentele rezultate frecvent din ele – aşijderea. Dar nu despre show-ul în cauză vreau să vorbesc aici, deşi un episod recent din Urmăriri... constituie premisa tactică, aşa-zicînd, a demonstraţiei mele de astăzi. Vă cer, de aceea, răgazul de a relata o scurtă naraţiune (rezumat) a (al) fragmentului respectiv. Este vorba despre urmărirea insolită a unui traficant de droguri intrat într-o stare de panică absolut incontrolabilă. Individul vira îngrozit pe aleile paşnice ale unui cartier, după toate aparenţele, luxos. Elicopterele din aer aruncau fascicule de lumină peste automobilul dezlănţuit, colorînd atmosfera şi mai dramatic. Totuşi, în demenţa generală, în haosul irespirabil al momentului, ceva extrem de normal şi echilibrat se petrecea în mod constant şi, desigur, deconcertant: urmăritul semnaliza conştiincios ori de cîte ori întorcea la dreapta sau la stînga. O licărire de corectitudine într-o mare de erori. O umbră de legalitate într-o revărsare de ilegalităţi. În sfîrşit, o străfulgerare de respectabilitate într-un lanţ de zvîrcoliri penale.

Pe un alt palier şi cu păstrarea tuturor proporţiilor, filmuleţul exotic de pe Zone Reality mi-a amintit povestea nostimă a unui cunoscut critic literar bucureştean, din anii ’70-’80. Istorisea omul, uneori, în interiorul grupurilor de amici ieşeni, că ajunsese, pur şi simplu, la exasperare din cauza presiunilor la care era supus de veleitarii scrisului acelor vremuri. Îl asaltau cu solicitări de „lectură“ şi „interpretare“ a „capodoperelor“ lor, aducîndu-l în punctul de a nu mai dormi deloc noaptea. Sunau sau trimiteau misive duioase, pe adresa lui, tot felul de ipochimeni doritori de eternitatea artistică. Cereau „părerea“ avizată a criticului şi, eventual, sprijinul acestuia pentru publicare. Se înţelege, textele „ofertanţilor“ erau, fără excepţie, ilizibile, dovedindu-se nişte orori stilistice, gramaticale şi ideatice. Nefericitul nostru literat începuse să practice comportamentul auster („Nu aveţi talent, încercaţi în alt domeniu!“), renunţînd la politeţuri, însă atitudinea nu i-a fost de prea mare folos. Veleitarii îl atacau şi mai nemilos, impunînd întîlniri tête-à-tête, unde ei şi-ar fi putut explica „operele“ şi, astfel, argumenta „valoarea“. Disperată, victima a apelat şi la eschivă. Nu a mai răspuns la telefoane. Inutil! Presiunea a trecut asupra membrilor familiei care aveau sarcina ingrată de a purta lungi conversaţii lămuritoare cu perverşii agresori, ascultîndu-le, telefonic, fragmente interminabile din „producţiile“ personale.

Ca atare, omul a învăţat să mintă. Le spunea tuturor că sînt geniali, că apariţia lor în literatura română va scufunda corăbiile triumfale ale marilor clasici şi chiar „Titanicurile“ lirice ale lui Eminescu. „Poetaştrii“ şi „prozatoraştrii“ de la capătul firului se topeau de plăcere şi, bineînţeles, plusau cu entuziasm, cerîndu-i eroului să le scrie o prezentare/recomandare în vederea marelui debut. Cu zîmbet împietrit şi privire fixă, criticul nu se pierdea cu firea şi striga imediat: „Am redactat-o deja, mîine o trimit la toate revistele şi editurile din ţară! Dumneavoastră nu vă rămîne decît să vă adresaţi lor cu încredere. Vor şti cu cine discută, datorită textului meu introductiv. Vă vor primi cu braţele deschise!“. „Nu mai spuneţi!“ exclama atunci veleitarul, tremurînd de emoţie. „Nu mi-aţi putea citi şi mie un crîmpeiaş, ca să aud direct din gura Dumneavoastră preţioasele elogii?“ „Cum să nu?“ replica la fel de ferm şi de împietrit scriitorul în chestiune. După care lua o foaie albă de pe birou şi, uitîndu-se la ea, începea să turuie vrute şi nevrute. Că poezia lui Icsulescu e aşa şi pe dincolo, că proza lui Igreculescu străluceşte debordant, că dramaturgia lui Zetulescu te pune, profund, pe gînduri etc. etc.

Tehnica „foii albe“ mi s-a părut întotdeauna nemaipomenit de interesantă. De ce ar mai fi fost nevoie de aşa ceva cînd, oricum, frazele debitate de critic nu fuseseră scrise nicăieri, venind din cel mai pur exerciţiu ficţional spontan? „Foaia albă“ constituia, probabil, elementul de stabilitate în intervalul unei „entropii“ psihologice aproape complete. Fără „documentul“ cu pricina, protagonistul menţionat şi-ar fi pierdut credibilitatea şi ar fi intrat în degringoladă. Pe acel gest de pantomimă „exegetică“ se baza întreaga arhitectură a diversiunii salvatoare. Teatralitatea ipocritei declamări oferea publicistului piloni de sprijin într-un spaţiu ce nu-i era familiar şi în care nu ajunsese din voinţă proprie, ci sub presiunea inacceptabilă a celorlalţi. Aş zice, în consecinţă, dintr-o perspectivă puţin mai amplă, că noi (toţi) deţinem disponibilitatea de a practica falsul, paradoxal, numai în condiţiile unei „solide“ verosimilităţi. Tînjim după reperele realităţii chiar şi în miezul celei mai atroce dintre mistificări. Trebuie adică „să semnalizăm“ la dreapta şi la stînga, plini de simţul răspunderii, chiar şi atunci cînd, în deplină cunoştinţă de cauză, devastăm, cu automobilul, absolut totul în jur. Fără aceste repere ne-am prăbuşi, alterînd „respectabilitatea“ propriilor minciuni.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Foto: L. Muntean

Mai multe