Controversata putere economică a Chinei

27 noiembrie 2014 Caleidoscopie

Banca Mondială a anunţat recent că anul acesta economia Chinei o va depăşi pe cea a Statelor Unite, afirmaţie făcută pe baza parităţii puterii de cumpărare (PPC – metodă folosită pentru calculul ratei valutare de schimb relativ între monedele a două ţări, pe baza unor bunuri şi servicii standard). Dar acest fapt este departe de a fi o reprezentare fidelă a poziţiei Chinei în economia globală.

Deşi măsurarea parităţii puterii de cumpărare poate oferi un indiciu pentru compararea bunăstării dintre ţări, aceasta este influenţată semnificativ de mărimea populaţiei ţării respective. India, de exemplu, a zecea putere economică a lumii, conform pieţei de schimb valutar între dolarul american şi rupia indiană, este a treia mare putere cînd vorbim în termenii indicatorului PPC. În plus, resursele energetice, precum costul petrolului de import sau chiar o tehnologie avansată pentru avioanele de luptă, trebuie măsurate în funcţie de rata de schimb valutar a valutelor folosite pentru achiziţionarea lor.

Pentru acuitate, vederea de ansamblu este un aspect important cînd vorbim despre puterea economică a unei ţări. China deţine o piaţă foarte atractivă şi este un important partener de afaceri în multe ţări – iar acestea sînt marile avantaje pe care liderii chinezi nu se sfiesc să le mînuiască.

Dar, chiar dacă PIB-ul global al Chinei îl depăşeşte pe cel al Statelor Unite (indiferent de măsurătorile folosite), cele două economii îşi vor menţine structuri diferite şi diferite nivele de complexitate. Iar venitul pe cap de locuitor al Chinei – o măsură mai precisă a complexităţii economice – este doar 20% din cel al Americii, şi va dura decenii, pe puţin, pentru a ajunge la acelaşi nivel (dacă o va face vreodată).

În plus, după cum au mărturisit oficiali şi cercetători chinezi, deşi a depăşit în 2009 Germania, la capitolul cel mai mare exportator din lume, în funcţie de volum, China nu este încă o ţară tranzacţionară puternică, atît din cauza lacunelor existente în serviciile de tranzacţionare, cît şi din cauza scăzutei valori adăugate pe producţie. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu deţine branduri de renume mondial, branduri puternice, pe care Statele Unite şi Germania le tranzacţionează: dintre cele 25 de branduri globale de top, 17 sînt americane.

Handicapul existent în complexitatea structurii economice a Chinei este reflectat, de asemenea, şi în pieţele financiare, care sînt doar o optime faţă de cele din America, pieţe în care străinilor le este permis să deţină o foarte mică parte din datoriile Chinei. Deşi China a încercat să-şi mărească ponderea financiară încurajînd utilizarea internaţională a monedei sale, comerţul denominat în renminbi reprezintă doar 9% din totalul global, în comparaţie cu partea dolarului, de 81%.

Nici măcar uriaşa rezervă în valută pe care o are China – cea mai mare din lume, aproape 4000 de miliarde de dolari – nu va fi suficientă să-i confere putere şi autoritate financiară, dacă autorităţile chineze nu vor crea o piaţă de obligaţiuni mai matură şi deschisă, în care să existe rate ale dobînzilor liberalizate şi o monedă convertibilă cu uşurinţă. Rezerva valutară nu dă Chinei multă putere de negociere directă asupra Statelor Unite, avînd în vedere că asemenea relaţii interdependente economic sînt condiţionate de existenţa asimetriilor.

China obţine dolarii proveniţi din exporturile masive către America, în timp ce Statele Unite ajută creşterea economică şi stabilitatea în China, prin menţinerea şi asigurarea unei pieţe deschise pentru produsele „made in China“. Într-adevăr, China ar putea îngenunchea economia americană dacă ar apela la practicile de dumping financiar, avînd în vedere uriaşa sa rezervă de dolari americani, dar, dacă ar face-o, ar lovi foarte puternic şi în propria economie.

Vorbind despre complexitatea sistemelor economice, diferenţele dintre China şi Statele Unite se extind şi la nivel tehnologic. În ciuda unor importante reuşite, China se bazează mai mult pe copierea unor invenţii din afară, decît pe investiţia în propriile inovaţii tehnologice. Deşi China emite din ce în ce mai multe brevete, puţine dintre acestea vizează invenţii inovatoare. Anecdotic, chinezii se plîng adesea că ei produc „job“-uri pentru producerea de iPhone, dar nu-l „produc“ pe Steve Jobs.

În următoarele decenii, creşterea PIB-ului Chinei va încetini, aşa cum se întîmplă în toate economiile, odată ce ajung la un anumit nivel de dezvoltare – de obicei, cînd se atinge un nivel al venitului pe cap de locuitor în termenii parităţii puterii de cumpărare, de care China se apropie. În definitiv, China nu se poate baza pe tehnologii importate şi forţă de muncă ieftină, pentru a-şi întreţine la nesfîrşit expansiunea. Lant Pritchett şi Lawrence Summers, economişti la Harvard, au ajuns la concluzia că regresia naturală la medie ar implica o creştere economică anuală a Chinei cu 3,9 procente în următorii 20 de ani.

Dar această estimare îndrăzneaţă nu ia în calcul problemele grave pe care China trebuie să le rezolve în următorii ani: inegalitatea dintre zonele urbane şi rurale, şi regiunile de coastă şi cele interioare. Alte provocări majore se referă la sistemul de stat, saturat şi ineficient, la problemele de mediu, la fenomenul uriaş al migraţiei interne, la sistemul neperformant al asigurărilor sociale, la corupţie şi la un sistem legislativ slab.

Mai mult, China se va confrunta cu probleme demografice din ce în ce mai nefavorabile. După zeci de ani de aplicare a politicii „un singur copil pentru o familie“, se prevede că vîrful forţei de muncă din China va fi atins în 2016, iar persoanele în vîrstă vor depăşi numărul copiilor, pînă în 2030. Aceste statistici ridică mari semne de atenţionare: populaţia va îmbătrîni, înainte să ajungă să se îmbogăţească.

Sistemul politic autoritar din China a demonstrat o capacitate impresionantă de a atinge anumite obiective, de la construcţia de căi ferate de mare viteză, la crearea unor oraşe noi. Însă, ceea ce guvernul chinez nu este încă pregătit să-şi asume în mod eficient este participarea politică, dacă nu şi democratică, care ar creşte PIB-ul. Va avea oare loc o schimbare politică atunci cînd PIB-ul nominal pe cap de locuitor, în prezent 7000 de dolari, se va apropia de 10.000 de dolari, aşa cum s-a întîmplat în Coreea de Sud şi Taiwan?

Rămîne de văzut dacă va reuşi China să dezvolte o formulă pentru a gestiona o clasă de mijloc urbană în plină expansiune, inegalitatea dintre zonele regionale şi, în multe zone, problemele minoritarilor etnici.

Iar faptul că sistemul economic din China are cîteva hadicapuri faţă de celelalte sisteme poate complica toate acestea. În orice caz, PIB-ul, în ansamblu, oricum ar fi el măsurat, nu este un factor adecvat care să poată indica dacă şi cînd economia Chinei va surclasa economia Statelor Unite.

The Future of Power.

traducere de Stela GIURGEANU