Ce a căzut, de fapt, în 1989?

Citind titlul articolului, cineva ar putea replica deja: „Cum așa, «ce a căzut în 1989?»?! Nu e clar? Nu știe toată lumea că atunci s-a prăbușit regimul comunist, și nu numai aici, ci în toată Europa de Est?”. Și are dreptate, teoretic așa stau lucrurile. Dar dacă săpăm mai adînc în rațiunile întrebării, s-ar putea ca răspunsurile să nu mai fie așa de simple și de evidente.

De pildă, dacă spunem că regimul comunist a însemnat regimul ceaușist, va fi, desigur, prea puțin. Chiar dacă scandarea „Jos Ceaușescu!” s-a auzit înaintea celei cu „Jos comunismul!” nu înseamnă că revoluția a năzuit primordial doar la răsturnarea cuplului prezidențial, fiind luată apoi de val spre alte idealuri care n-ar fi reprezentat-o neapărat. Dar pe de altă parte, ea nici nu a schimbat tipul de guvernare republican introdus de comuniști, ci doar tendința dinastică a acestuia, vizibilă în ultimii ani ai regimului. Atunci se poate ca revoluția să fi vizat unipartidismul? Și ca introducerea pluripartidismului să fi fost principala schimbare din 1989? Dacă privim retrospectiv, partidele nu au avut mari teme antagoniste în jurul cărora să se formeze ulterior. Toate au împărtășit, de pildă, ideea integrării europene și a economiei de piață. Și a fost normal să fie așa, însă rezultatul se dovedește a fi o echivalare doctrinară generalizată, care sugerează o discretă supraviețuire a partidului unic, devenită ceva mai vizibilă în ultimii ani. 

Și atunci, ce anume s-a prăbușit în 1989, ce s-a schimbat fundamental acum mai bine de trei decenii? Cred că de ajutor ar fi să încercăm să răspundem la întrebare ținînd cont de ceea ce s-a petrecut după 1989, plasînd oarecum în plan secund ceea ce a dus la momentul 1989. Să clarificăm mai degrabă unde ne-am „prăbușit”, decît ce s-a prăbușit atunci. Sigur, cîștigarea unor drepturi importante, cum ar fi cel al libertății de mișcare și al inițiativei economice, este o consecință incontestabilă și valoroasă a momentului 1989 (drepturi de care însă, de atunci încoace, se bucură, în anumite limite, și chinezii, și vietnamezii, care au rămas cu partidul unic). Dar cred că este vorba de ceva și mai profund petrecut atunci, ceva ce se vede mai bine azi, din perspectiva anilor scurși între timp. Mai exact, cred că 1989 a marcat prăbușirea fascinației de mase pentru ideologie. Căci absența urgenței ideologice pare a fi principala caracteristică a perioadei ulterioare. 

Faptul e cu atît mai spectaculos cu cît secolul 20 a fost intens ideologizat. Referindu-mă la România, el a fost mai întîi impregnat de doctrinele autohtoniste și naționaliste; după război, a intrat în scenă utopia societății socialiste egalitariste, care ar încununa sensul istoriei. Ambele ideologii, și cea de dreapta, și cea de stînga, au în comun ideea prevalenței statului asupra individului. Astăzi, după 1989, aceste concepte halucinogene, care acum cîteva decenii răvășeau politica și administrația, nu mai au nici un efect. Trăim vremuri neutre ideologic, cînd nimeni nu mai crede și nu mai lansează teorii sociale și politice obligatorii. Trăim, se poate spune, într-o eră post-ideologică. Într-un fel, în 1989 s-a prăbușit nu numai comunismul românesc, ci și fascismul românesc, prin ceea ce a însemnat motorul lui, și anume receptivitatea la teoriile politice servite de-a gata și la comun.

Și nu e vorba doar de România. La fel stau lucrurile și în celelalte țări foste comuniste din estul Europei care au avut o istorie similară în privința complicităților cu regimurile ideologizante ale secolului 20. În schimb, Occidentul european a avut un avans în ce privește emanciparea de ideologic. În cazul său, procesul a început după 1945, odată cu denazificarea și cu inversarea raporturilor de subordonare dintre stat și individ. Se poate specula că atît timp cît a durat Războiul Rece, acest proces să nu se fi încheiat, din moment ce una dintre părțile în conflict – Uniunea Sovietică – era în continuare motivată ideologic. Ba chiar și că războiul din Ucraina poate fi interpretat în această cheie a confruntării dintre o societate post-ideologică și una în care ideologia este în continuare prezentă și eficientă. Dar chiar dacă mai există reminiscențe, tendința este clară, cel puțin pentru regiunea de la vest de Ucraina.

Ce nu știm este dacă această situație va dura. Experiența ne arată că omul nu poate trăi fără narative și că istoria la un moment dat se repetă. Dar și repetiția are un sfîrșit, ne învață filosofii. Partida se joacă așadar între această repetiție și momentul încetării ei și al trecerii la o altă etapă. Ceea ce tot un „nu știu” este, chiar dacă unul exprimat în fraze mai lungi.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități. Cea mai recentă carte publicată: De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia, Editura Vremea, 2022.