Catalogul românesc - nouăzeci de numere din "Catalogul cu de toate"
Peter K. Wehrli este un artist complet şi un împătimit călător. S-a născut în 1939 la Zürich şi a studiat Istoria Artelor în oraşul natal şi la Paris. A făcut numeroase călătorii în Sahara şi pe Coasta Piraţilor. În 1972-1973, a făcut un sejur în America de Sud (Insulele Falkland) şi în cele trei Guyane. Este coautor al antologiei Dieses Buch ist gratis („Această carte e pe gratis“), oferită gratuit pe străzi, în pieţe, trenuri şi cîrciumi. În calitate de cineast, a realizat filme-portret cu Marcel Iancu, Eugène Ionesco, Andy Warhol, Robert Rauschenberg, Max Frisch, Jean Tinguely. Vicepreşedinte al Centrului Cultural Euro-brazilian „Julia Mann“ în Paraty, Rio de Janeiro, Brazilia. Este membru în Colegiul director al revistei literare Orte. De mai bine de 40 de ani, principala sa preocupare este desăvîrşirea opului Katalog von Allem („Catalogul cu de toate“), care stă la dispoziţia abonaţilor şi în livrări individuale, pe cale electronică. Alte cărţi publicate: Zelluloid Paradies („Paradisul de celuloid“), nuvela Tingeltangel şi volumul De fapt Xurumbambo, cuprinzînd texte din trei decenii. Cu Wehrli cutreierînd prin anul 2005 e un calendar în care secvenţele din „Catalogul cu de toate“ sînt inserate exact la data cînd s-au întîmplat.
● Sosirea. Secretul dorinţei mele arzătoare de a călători, setea după necunoscutul care mi se dezvăluie, în sfîrşit, în timpul zborului spre Bucureşti, cînd observ că sosirea în această ţară nouă mă transpune în starea cînd trăieşti totul pentru prima oară, exact ca în copilărie.
● Constatarea. Constatarea indubitabilă, după fiecare sosire, că acolo unde multe lucruri sînt altfel, totul trebuie să fie altfel.
Şi concluzia ulterioară că nici nu e nevoie de prea multe, ajunge să fie ceva.
● Atribuţia principală. Oraşul pe care l-am părăsit după primul meu sejur în 1993 şi locul de parcare unde am poposit, din nou, în 2008, acest loc de parcare de mărimea unui oraş, ceea ce e azi Bucureştiul, un loc de parcare, îndopat pînă la refuz, unde circulaţia nu mai pare a constitui principala atribuţie a autoturismelor.
● Amabilitatea. „Bună ziua“, cu care pietonii din Bucureşti îşi încep răspunsul cînd îi întrebi de o stradă, şi „Cu plăcere“, formula folosită cînd le mulţumeşti pentru informaţie, înainte de a se despărţi de tine cu un amabil „La revedere“.
Şi decepţia amară care mă cuprinde cînd observ că toate aceste amabilităţi, în loc să se manifeste în viaţa cotidiană, desfăşurată pe stradă, nu se găsesc decît în lecţiile din manualul de învăţare a limbii române. (n.t. – La Frankfurt, în 2010, vrînd să aflu ce autobuz mă ducea la vestita „Buchmesse“, unde-mi lansam romanul Sexagenara şi tînărul, proaspăt apărut în Germania, m-am adresat unei doamne pe stradă: „Vă rog, n-aţi putea să-mi...“ – m-a lăsat cu fraza neterminată, răspunzîndu-mi tăios: „Nu dau bani la cerşetori!“.)
● Iarna. Apropierea Basarabiei mă încolţeşte din toate părţile în sejurul meu bucureştean şi, de aceea, îi dă acestuia un colorit de capăt al timpului, de aventură atemporală, senzaţie cunoscută de mine din evocarea lui Dinah Hinz a acelor ierni basarabene, cînd bunica ei trebuia să dea foc la perdea fiindcă acest foc era singura posibilitate de a goni lupii care-şi pironeau privirile în odaie şi, cu labele sprijinite de marginea ferestrei, îşi pîndeau prada.
(n.t. – Nu ştiu de ce nu pot să-mi opresc acum întrebarea: „Ce e de preferat, să mori sfîşiat de lupi sau mistuit de flăcări?“.)
● Vremea. Să-mi scot din cap că mai există şi vreme pe lume, o încercare nefericită de a face posibilă ameliorarea acestei zile geroase de decembrie bucureştean, pe care am abandonat-o cînd am ajuns la concluzia că absenţa vremii nu face lumea mai bună.
● Cunoştinţa. Vladimir, cunoştinţa mea din primul sejur petrecut în 1993, căruia – fiindcă nu l-am mai recunoscut după 15 ani – i-am spus: „Te-ai schimbat“, la care replica lui convingătoare nu s-a lăsat aşteptată: „Eu? Absolut deloc! Dorinţele mele au rămas aceleaşi ca atunci“.
● Raţiunea. Aplombul cu care accentuez cînd vine vorba despre dictaturi – chiar şi despre aceea pe care au trăit-o românii –, că singura dictatură sub care aş fi dispus să trăiesc ar fi dictatura raţiunii, şi cît de repede se volatilizează încă înainte de a-mi încheia fraza, fiindcă observ că raţiunea care instaurează o dictatură e raţiunea cea mai impură.
(n.t. – Şi naziştii susţineau că aplică o dictatură a raţiunii. Ce bine că gîndul îşi trage prompt autorul de mînecă!)
● Schimbarea piciorului de sprijin. Nenumăratele mele încercări de a-mi schimba poziţia în faţa tabloului lui Pîrvu Mutu, păşind cînd înainte, cînd înapoi, schimbîndu-mi piciorul de sprijin, întinzîndu-mă, ghemuindu-mă, aplecîndu-mă, îndreptîndu-mă, toate tentativele mele rămînînd la fel de inutile ca şi datul la o parte, fiindcă iluminatul muzeului Cotroceni era atît de ingenios conceput, încît, din orice poziţie posibilă, umbra mea cădea întreagă pe suprafaţa tabloului, acoperindu-l.
● Aparenţă. Bucăţile de tencuială şi stucatura căzută pe trotuar în jurul caselor cu etaj, vopsite preponderent în ocru, în care s-a ascuns fiinţa adevărată a Bucureştiului, şi această aparenţă de doliu şi decadenţă iese la iveală mult mai pregnant cînd scriu, în loc de „tencuiala cade“, „casele îşi lasă tencuiala să cadă“.
● Preludiul bucuriei. Fericirea pe care o cred mai deplină în dorinţa atingerii ei, fiindcă această fericire, cînd va fi aici, nu poate să atingă sublimul care precede sosirea ei aşteptată.
● Arta. Privirea speriată, în oglinda sălii vechiului restaurant Capşa, cu bănuiala îndoielnică, oare cu cît m-ar îmbătrîni imaginea mea din oglindă, dacă oglinda ar lua-o cu adevărat înainte...
Şi zîmbetul meu cînd recunosc că întrebarea asta cu siguranţă nu mi-aş pune-o niciodată, dacă Franz Kafka nu m-ar fi convins într-atît că arta ar fi o oglindă care o ia înainte ca un ceas.
● Plural. „Am multe amintiri din Bucureşti“, formularea pe care am schimbat-o cînd am simţit că pluralul scos în evidenţă trezeşte, în mod surprinzător, mult mai puţine amintiri decît singularul deghizat în „Îmi amintesc ceva“.
● Binele. Sfîrşitul terifiant al tuturor lucrurilor vrea să-mi pară doar finalul binelui şi, în mod paradoxal, îmi vine în minte doar la auzul proverbului arhicunoscut: „Totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine!“.
● Fericirea. Cea mai importantă premisă pentru fericire, pe care o citez acum, la sfîrşit, după trei luni petrecute în Bucureşti, ca răspuns la întrebarea „Cît de bine m-aş fi simţit în Bucureşti?“, iat-o: „Cel mai bine mă simt totdeauna acolo unde tocmai mă aflu“.
(n.t. – „Les grands esprits se recontrent“, parcă-l aud pe Mircea Cărtărescu răspunzînd, într-un interviu, la aceeaşi întrebare.)
traducere din limba germană de Nora IUGA