Cantemir – confluenţe culturale şi aculturaţie

În sinteza sa istorică Geschichte des osmanischen Reiches, publicată la Gotha la începutul secolului al XX-lea, Nicolae Iorga făcea cunoscut un portret aflat atunci în colecţiile Muzeului de Artă din Rouen, transferat între timp în România, ce avea să facă senzaţie: portretul lui Dimitrie Cantemir în perioada tinereţii lui la Constantinopol. Ceea ce surprindea cel mai mult nu era atît semnalarea unei surse noi în iconografia extem de săracă privitoare la domnitorul efemer al Moldovei, cunoscut ca o personalitate proeminentă a culturii române,  cît identificarea sa cu un tînăr purtînd semnele sugestive ale unor civilizaţii diferite: turbanul otoman şi peruca „à la française”. Identificarea lui Dimitrie Cantemir în această postură n-a provocat entuziasm doar printre intelectualii români, avizi de simboluri ale culturii lor la frontierele orientale ale Europei. Ea a intrat în circuitul istoriografiei universale şi datorită celebrei panorame a umanităţii, A Study of History (1934-1961), de Arnold Toynbee, în capitolul menit să descrie, cum titlul o indică, „Contactele dintre civilizaţii” („Contacts between civilizations in space”).

Studiile ulterioare ale istoricilor de artă au spulberat acest mit, dar fascinaţia portretului – atribuit lui Jean-Baptiste Van Mour sau unui pictor al școlii sale – a marcat şi continuă să marcheze imaginarului colectiv ca simbol al întîlnirii dintre Orient şi Occident. Dacă azi nu există certitudinea că tabloul îl reprezintă cu adevărat pe Cantemir, unii se mulţumesc să recunoască în el cel puţin un „portret de substituţie”, în perfectă armonie cu preocupările tînărului principe dornic să descopere sursele culturii europene şi oriental-otomane atunci cînd se afla în mediul cosmopolit de pe malurile Bosforului.

Destinul vieţii a făcut ca mărturia iconografică cea mai apropiată de realitate să fie legată de altă scenă a lumii şi de alt exil, în Rusia lui Petru cel Mare, unde Cantemir şi-a sfîrşit zilele. Este vorba de gravura ce deschide traducerea engleză aIstoriei Imperiului Otoman, apărută la Londra în 1743, reprezentîndu-l pe Cantemir potrivit codurilor obişnuite ale portretului de aparat ce s-au impus în restul continentului. La fel ca Ludovic al XIV-lea, Eugen de Savoia sau Petru cel Mare, principele Moldovei, ajuns la vîrsta maturității sale, este reprezentat aici în corsetul armurii – semn al atribuţiilor supreme ale rangului său princiar –, dar şi în postura de savant, ţinînd în mînă un sul maiestuos – probabil diploma Academiei din Berlin –, alături de un teanc de cărți. Gravura transmite astfel posterităţii imaginea unui prinț filozof cu nimic deosebit de iluștrii săi contemporani europeni, capete încoronate, nobili, dar şi oameni de litere, o imagine diferită de aparenţa sa fizică şi vestimentară pe care ar fi putut-o avea ca domnitor al Moldovei (între 1710 şi 1711) sau în timpul exilului său la Constantinopol. De aceea, acest tablou al anilor de maturitate, mult mai apropiat de reprezentarea reală a personajului, nu are mai puţin şi o valoare simbolică prin aceea că arată un ilustru mesager al spaţiului românesc şi est-european – primul, de altfel, ba chiar şi singurul – care, după sinuoasa traversare a două imperii şi a două culturi situate la hotarele Europei cu lumea asiatică, s-a afirmat în cele din urmă ca un contemporan fără complexe al elitelor princiare şi intelectuale europene.  

Alăturarea acestor două imagini n-ar prezenta poate interes dacă personajul pe care îl prezintă n-ar fi exemplar prin crearea unei opere la confluenţa spaţiilor culturale pe care Cantemir le-a traversat sau ar fi dorit să le străbată. Într-adevăr, drumurile vieţii sale ducînd din Moldova natală în lumea exotică a Imperiului Otoman, la sud, şi, într-o altă etapă, în Rusia lui Petru cel Mare, la Răsărit, sînt un subiect fascinant de reflecţii. 

Un exemplu de aculturaţie

Desigur, el nu este o excepţie în lungul şir al compatrioţilor moldo-valahi aşteptînd în capitala otomană momentul prielnic pentru a reveni în patrie cu atribuţiile mult rîvnite ale domniei conferite de Sultan. Dar sejurul său, în parte forţat, în parte voluntar, este deosebit nu atît prin durata sa – din 1688 pînă în 1710, cu unele întreruperi –, cît prin ilustrarea unei pagini din  istoria contactelor şi a schimburilor culturale de cel mai mare interes pentru studiul fenomenului de aculturaţie pe care l-a definit în mod strălucit istoricul Alphonse Dupront: „mişcarea unui individ, a unui grup, de la o cultură spre o altă cultură, deci un dialog, o experienţă, o confruntare”, în ce fel, prin etape succesive, un personaj sau un grup social „descoperă un altul, se adaptează sau se transformă pînă a reuşi într-o zi să se confunde”. Astfel încît „întîlnirile dintre culturi creează alte culturi, nu o sinteză mai mult sau mai puţin sincretică, ci un nou centru de coerenţă, la nivel mai larg”. 

Exemplul tînărului prinţ moldav din capitala otomană este edificator pentru o asemenea lectură. Pe malurile Bosforului, el este absorbit de pasiunea studiului, a lecturii, a meditaţiei filosofice şi a creaţiei literare, cu gîndul de a produce opere spre folosul culturii române. Departe de ţara sa, el este stimulat de dorinţa de a contribui la „slava şi vredniciia” „moldovenescului nostru neam” prin exersarea literară a limbii române şi a dovedi că „flori s‑au deschis în pămîntul nostru”, după cum scria în Istoria ieroglifică. Ataşat valorilor spirituale ale familiei şi neamului său şi, pe un plan confesional mai larg, lumii ortodoxe din Constantinopol, el trăieşte în acelaşi timp în mod creator cele mai subtile experienţe ale sensibilităţii lumii otomane a timpului său. Propriile sale compoziţii muzicale, virtuozitatea sa de instrumentist, dar şi opera teoretică sînt mărturia cea mai elocventă nu a unei sinteze, mai mult sau mai puţin sincretice a unei întîlniri culturale – cum voia să arate Toynbee –, ci a unei vertiginoase opere de creaţie originală, care a marcat durabil istoria culturii şi a civilizaţiei otomane. 

Perfecta asimilare a culturii oriental-otomane face astfel din Cantemir un nume de referinţă în dialogul intercultural. Dar ceea ce-i conferă o pondere şi mai mare este trăirea unei experienţe intelectuale asemănătoare în coordonatele altui spaţiu cultural, în decorul cu totul deosebit al Rusiei lui Pentru cel Mare. Evoluţia fostului domn al Moldovei este încă o dată extrem de surprinzătoare prin capacitatea sa extraordinară de integrare în noile realităţi mentale şi culturale. Desigur, Victor Hugo a fost de altă părere, convins că cele două mari scene în care evoluase Dimitrie Cantemir – Imperiul Otoman şi Rusia – nu erau în fond prea deosebite, așa cum o arată în cîteva fraze extrem de sugestive: „Moscova este la fel de cumplit de asiatică precum Istanbulul. Ivan este totuna cu Mustafa. Diferenţa este imperceptibilă între acest creştinism şi acest mahomedanism. Preotul este frate cu ulemaua, boierul cu paşa, cnutul cu biciul. […] Pentru trecătorii de pe stradă există puţine diferenţe între Selim, care‑i străpunge cu săgeata, şi Vasili, care sloboade ursul asupra lor”. În viziunea marelui romancier, apropierea între cele două lumi, otomană şi rusească, era mai ales consecinţa aceluiaşi model de societate, bazat pe despotismul puterii, ceea ce Dimitrie Cantemir ar fi înţeles foarte bine: „om din sud, fost hospodar moldovean, mult timp supus turc, el simte, deşi a trecut la ruşi, că ţarului Petru nu‑i displace defel deificarea despotismului”.

Victor Hugo are în bună măsură dreptate asupra acestui aspect, dar nu şi în definirea mai generală a societăţii ruseşti pe care Dimitrie Cantemir o descoperea în raport cu lumea otomană pe care o părăsea. Voltaire era în această privinţă mai aproape de realitatea istorică. Apreciind marile prefaceri pe care le-a cunoscut Rusia în timpul lui Petru cel Mare, el îşi exprima admiraţia pentru cel care „a forţat natura în toate, în supuşii săi, în el însuşi, pe pămînt şi pe mări, dar a forţat-o pentru a o înfrumuseţa” şi, se impune să adăugăm, pentru a o apropia de valorile europene.

Metamorfoza modernizatoare pe care a cunoscut-o societatea rusă a antrenat în curentul ei şi pe fostul menestrel al marilor dregători otomani, pe fostul domn al Moldovei devenit, cu timpul, unul dintre consilierii cei mai apropiaţi ai ţarului reformator. Imaginea sa simbolică de personaj cu perucă şi turban lasă loc alteia, prin renunţarea în cele din urmă la portul bărbii şi prin adoptarea modei vestimentare a aristocraţiei europene, aşa cum se vede din reprezentarea iconografică menţionată. Schimbare nu mai puţin semnificativă în decorul său de existenţă cotidiană dacă ar fi să comparăm palatul în care a trăit pe malurile Bosforului cu cel pe care l-a conceput pentru el Rastrelli, renumitul arhitect al Sankt Petersburgului. O însemnare lăsată de Cantemir pe marginea unei cărţi este sugestivă pentru sensul acestei transformări: mai înainte, scria el, în Rusia, „să te îmbraci în stil franţuzesc însemna să îngheţi”, în vremea sa însă, „ruşii se îmbracă franţuzeşte şi nu mai îngheaţă”, de unde concluzia: „Obişnuinţa este a doua natură”. 

Cel care făcea această observaţie vorbea în bună cunoştință de cauză, sugerînd una din componentele procesului de aculturaţie. Cu precizarea că el definea doar aspectele exterioare ale procesului, esenţiale rămînînd cele interioare, mult mai profunde, uneori greu de perceput. Activitatea lui Dimitrie Cantemir în Rusia şi opera elaborată de el în această perioadă oferă din acest punct de vedere exemple semnificative, ca un fel de repetiţie, pe altă scenă, a experienţei otomane. Astfel, cărturarul care continuă preocupările sale creatoare în serviciul compatrioţilor moldo-valahi – prin lucrările despre istoria lor – contribuie în acelaşi timp la opera reformatoare şi culturală a patriei exilului său. A se vedea, în acest sens, participarea la lucrările şi deciziile Senatului al cărui membru era, la dezbaterea chestiunilor de educaţie religioasă, înfruntînd vederile unei autorităţi clericale de prestigiu, învăţatul Teofan Prokopovici, ba chiar contribuţia sa teoretică la veștejirea modelului autocrat medieval pentru a proslăvi o nouă formă de absolutism în care ţarul devenea „imperor” şi „părintele patriei”. Importanţa prezenţei sale culturale în Rusia este însă datorată mai ales experienţei sale intelectuale cîştigate în lungul sejur otoman, motivul pentru care Petru cel Mare a intervenit personal pentru a grăbi tipărirea cărţii sale Sistemul religiei mohamedane, convins de folosul ei „pentru ştiinţa ruşilor”.

Ca şi sejurul lui Cantemir în Imperiul Otoman, prezenţa sa în Rusia nu este aşadar un refugiu pasiv în aşteptarea momentului favorabil pentru a reveni la tron: ea are un caracter activ de integrare, asimilînd noi experienţe şi contribuind la cultura societăţii în care a trăit. El constituie astfel, prin propriul exemplu, o punte de dialog intelectual între lumea otomană şi cea rusă – în ciuda fondului de ostilitate militară şi religioasă dintre ele, de altfel, şi pentru că, pentru a se înfrunta, adversarii trebuiau să se cunoască mai bine. Ambele regiuni pe care le-a traversat reprezintă deja un spaţiu enorm pe harta lumii, ele ocupînd poziţii asemănătoare de apropiere pe drumurile ce legau continentele asiatic şi european. 

Voiajul european mult dorit prin intermediul operei

Cantemir nu a putut călători mai departe, dincolo de hotarele Imperiului Otoman şi ale Rusiei lui Petru cel Mare, pentru a vedea cu propriii ochi marile focare culturale central şi occidental europene. Se ştie, însă, cu cîtă ardoare a visat să descopere regiunile apusene ale continentului: în 1717, din Rusia, el îi scria lui Petru cel Mare, aflat atunci în marele său voiaj european, despre fierbintea sa „dorinţă de a vizita acele ţări”. Destinul vieţii l-a condus, în schimb, în direcţia diametral opusă, însoţindu-l în 1722-1723 pe Petru cel Mare, tocmai datorită cunoştințelor sale orientalistice, în campania din Caucaz pînă în regiunea Daghestanului, la aşa-numita „Poartă de fier a Orientului”. 

Ceea ce nu a putut realiza în mod direct ca experiență personală prin intermediul călătoriei a devenit posibil indirect prin interesul pe care opera sa l-a suscitat din partea Academiei berlineze prin alegerea sa ca membru al acesteia în 1714. Prezenţa sa în acest moment era mai mult simbolică, o recunoaştere a prestigiului său intelectual şi un răspuns – trebuie să precizăm – la o operă încă în curs de elaborare: promisiunea de a prezenta „o istorie completă a împăraţilor turci” şi lucrarea Descrierea Moldovei. O recunoaştere ce ilustrează însă posibilitatea operei de a surmonta barierele cadrului de viaţă al autorului şi de a satisface, în planul ideilor, aspiraţii irealizabile pe planul realităţii, datorită condiţiei sale – s-o spunem clar – de „ostatic” al protectorului său. Dar exemplul este cu atît mai deosebit cu cît Dimitrie Cantemir reprezintă primul cărturar de marcă al spaţiului românesc, dar şi est-european care participă astfel la dialogul cultural intelectual dincolo de barierele imperiilor din estul continentului, reţinînd pentru început atenţia comunităţii savante central-europene din jurul Academiei berlineze.

Circulaţia europeană a operei lui Cantemir face un pas mai departe, de la Centru spre Vest (pe harta geopolitică a secolului al XVIII-lea) după moartea autorului. Un pas care n-ar fi cunoscut importanţa pe care a avut-o în secolul Luminilor şi ulterior fără contribuţia fiului lui Dimitrie, Antioh Cantemir, el însuşi om de aleasă cultură, creator al unei opere literare originale, ambasador al Rusiei la Londra şi la Paris. Folosind pîrghiile misiunii sale diplomatice şi relaţiile intelectuale cu spiritele alese ale epocii, el s-a făcut şi ambasadorul operei tatălui său, contribuind la cunoaşterea unui titlu de referință: Istoria Imperiului Otoman. Graţie lui, lucrarea rămasă în manuscris, în limba latină la moartea autorului, a fost publicată în traduceri successive, engleză, franceză, germană, impunîndu-se atenţiei cititorilor europeni, ceea ce-l făcea pe un colaborator al publicaţiei Journal encyclopédique, distinsă în confruntarea marilor idei ale secolului, să recunoască fără ezitare: „Viaţa tatălui“, scria el în numărul din 15 ianuarie 1756, „ne-a dus pe nesimţite spre cea a fiului; există între ei o atît de mare asemănare de caracter, de nobleţe sufletească şi de înzestrare intelectuală, încît nu-l putem lăuda pe unul fără să-l lăudăm pe celălalt. Principele Antioh a contribuit, şi nu mai puţin, la desăvîrşirea Istoriei otomane, veghind cu mare grijă asupra memoriei tatălui, s-a străduit să nu-i scape nimic care să poată dezminţi elogiile ce s-au adus lucrării”. 

La exemplaritatea legăturii generaţionale a contribuit nu mai puţin continuitatea între traseul urmat de cele două vieţi: traseul lui Dimitrie Cantemir, din Sudul însorit al Imperiului Otoman spre imperiul lungilor nopţi din Nord, şi acela al fiului său, din Estul spre Vestul continentului, o continuitate exemplară pentru că a permis în final transmiterea unei contribuţii româneşti de seamă la cultura europeană. 

Momentul pe care îl marchează publicarea acestei cărţi este bogat în semnificaţii. Nu era prima lucrare a unui autor din spaţiul carpato-dunărean prezentă în peisajul editorial din restul continentului. În acest sens, există deja unele (rare) precedente, precum scrierile teologice şi istorice ale unui Nicolae Olahus, umanist de origine română, tipărite la Viena şi Bâle în 1560 şi 1568, sau consideraţiile teologice ale lui Nicolae Milescu despre credinţa ortodoxă, incluse în vasta compilaţie dogmatică a învățaţilor centrului religios şi intelectual de la Port‑Royal (1667). Dar este prima oară cînd o realizare intelectuală a unui savant din Est se impune cu atîta acuitate în atenţia contemporanilor săi din Vest prin contribuţia la cunoaşterea istorică a unui subiect de cel mai mare interes, pe măsura neliniştii provocate de soarta Imperiului Otoman pe scena realităţilor politice şi militare europene. 

Cititorii lui Cantemir din secolul al XVIII-lea au putut să aprecieze cel mai bine rostul contribuţiei sale în raport cu nivelul cunoştinţelor în această materie la data respectivă. Se cunosc elogiile pe care ea le-a inspirat, de la Voltaire la Victor Hugo, fără a uita de Gibbon, Winckelmann, Edmund Burke şi alţii. Dar se uită acelea care au venit şi din partea unor nume azi uitate, dar care au marcat ebuliţia intelectuală a Luminilor, așa cum a fost Johann Lorenz Schmidt, unul dintre discipolii radicali ai lui Christian Wolff. Cel care făcuse scandal la vremea sa prin traducerea în termeni istorici a Vechiului Testament, cel care a transpus în germană Religia naturii de Matthew Tindal, renumita „Biblie a deismului”, s-a dedicat şi traducerii Istoriei Imperiului Otoman, apărută la Hamburg, în 1745, tocmai pentru că – spunea el – cartea i se părea „fără asemănare în felul ei” (ein Buch das in seiner Art noch nicht seines gleichen hat).

De aceea, s-ar putea spune că secolul al XVIII-lea a fost secolul lui Cantemir şi prin felul în care opera sa a rezonat în zonele mai largi ale culturii dincolo de frontierele naţionale sau imperiale. În timp ce amintirea autorului mai trăia în secolul al XVIII-lea în Imperiul Otoman prin creaţiile sale muzicale, cum o atestă Charles Fonton sau orientalistul italian Toderini, sau prin difuzarea arabă a Divanului, scrierea sa istorică îşi croia drum în cultura europeană ca o referinţă pentru cunoaşterea Imperiului Otoman în Europa. Pe fundamentul acestei moşteniri, Dimitrie Cantemir intra în patrimoniul cultural universal, recunoscut ca atare de posteritate. 

Ștefan Lemny este istoric. A publicat, printre altele, Dimitrie Cantemir: un principe român în zorile Luminilor europene (în ediție trilingvă: română, engleză și franceză), 2019.