Ca și cum Piața gînditoare s-a fotografiat

Răsfoiesc albumul de fotografii de la manifestația de acum treizeci de ani din Piața Universității. Nu am fost acolo, nu mă mutasem pe atunci în București. Ce știam despre aspectul manifestației din mai - iunie 1990 provenea pînă acum doar din fragmentele de filmări din știrile de televiziune. Erau fragmentele probabil special alese pentru a ilustra mișcarea, acțiunea, violența. Fotografiile de album de acum par însă să spună altceva. Degajă liniște și preocupare. În puloverele lor demodate, oamenii din Piață au priviri gînditoare și îngrijorare pe față. Vin singuri, eventual cu gențile de serviciu după ei. Sau vin perechi, uneori ținîndu-se de mînă. Sau sînt două colege de la serviciu. Sau sînt părinți cu copii. Uneori se uită atent cu toții în aceeași direcție, către un punct al Pieței, stînd pe loc și căutînd să discearnă. Alteori se intersectează în perimetrul Pieței, unii ajung, alții pleacă, alții doar își schimbă locul. Unii stau pe parapeți sau borduri, vorbesc în grupuri de doi sau trei, citesc presa și fumează. Nici o mînă ridicată. Nici un pumn agitat. Fotografiile sînt mute și alb-negru. Personajele lor se uită, așteaptă și se gîndesc. Bunici, tineri, copii. Nu sînt greviștii foamei și nu par nici măcar activiști ațîțați de partide. Sînt oameni care vor să scruteze ceva, dar nu găsesc. E o liniște grea în aceste fotografii care arată o altă față - cel puțin pentru mine - a Pieței Universității.

Bun, apoi atmosfera fotografiilor se schimbă, intervin diversiunile guvernamentale și minerii și scena se animă. Pe fundalul meditativ general apare în plus încruntarea. Unii își încrucișează mîinile la piept, prim semn al determinării de mai tîrziu. Dar mie îmi rămîne mai mult în memoria retinei imaginea oamenilor gînditori. O imagine care seamănă cu cea văzută zeci de ani mai tîrziu la unii dintre participanții la mitingurile din altă piață, a Victoriei. Aceștia uneori nici nu știu cît au moștenit din profilul de protestatar de la Universitate, acela de aflat în căutarea orientării. E drept însă și că, mai nou, ne-am obișnuit cu protestatarii care știu ce vor, sînt deciși, fermi și elocvenți, au exersat scandări și au bannere inteligente. În Piața Universității erau se pare mulți oameni care căutau abia acolo un sens, o cale de a deveni deciși și edificați. Mulți știau ce nu vor - și anume șmecheriile politice ale lui Ion Iliescu. Dar doar puțini știau ce vor. Cel puțin asta îmi spun fotografiile din album.

Sînt fotografii care apar acum în public pentru prima oară. Sînt făcute de doamna Silvia Colfescu. Măruntă, aparent firavă, doamna Colfescu duce pe umeri cu singure puterile ei o întreagă editură, pe care o lovește în permanență ceva: bădărănia publică și nepăsarea oficială, superficialitatea generală, fobia de lectură, acum și pandemia. Dar ea merge mai departe, în tot aceiași treizeci de ani scurși de atunci, respectîndu-și principiul pe care mi l-a mărturisit, de a alege să facă doar ceea ce corespunde cu gustul ei. Un gust confirmat cu fiecare apariție a editurii. Așa și cu fotografiile din acest album. Nu sînt ale unui profesionist care s-a cățărat pe Teatrul Național sau a urcat la etajul zece al Inter-ului, care a așteptat omul să își ridice copilul în brațe sau care chiar i-a rugat pe protestatari să scandeze în fața aparatului. Dar sînt fotografiile doamnei Colfescu, autentice, oneste, pline, din lăuntrul Pieței; e ca și cum Piața gînditoare s-a fotografiat.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.