Bluesul Cupei Mondiale

9 iulie 2014 Caleidoscopie

Opinia general acceptată în America Latină este că o combinaţie de dezvoltare economică, democraţie reprezentativă şi creştere a clasei de mijloc a atras regiunea într-o capcană, în care aşteptările cetăţenilor cresc mai repede decît capacitatea guvernelor de a le satisface. O clasă de mijloc frustrată, împreună cu „sectoarele tradiţionale“, organizează demonstraţii şi revolte şi votează împotriva guvernelor indiferente. Cu toate acestea, puţini s-au aşteptat ca valul de frustrare să-l pericliteze pe cel mai competent preşedinte din America Latină, Juan Manuel Santos al Columbiei, sau să afecteze una din tradiţiile ei cele mai respectate, fotbalul brazilian.

Santos a guvernat Columbia, îndrăzneţ şi eficient, timp de patru ani. Nu numai că a ratificat un acord de liber schimb cu Statele Unite şi a adus în discuţie încălcările drepturilor omului ale fostelor guvernări, dar nici nu s-a lăsat abătut de la îndeplinirea unor reforme importante, în pofida protestelor de amploare ale studenţilor, profesorilor, ţăranilor şi oamenilor de afaceri, din ultimul an. Deşi economia nu a crescut suficient de rapid pentru a satisface nevoile ţării, evoluţia ei a fost superioară multor altora din regiune.

Dar, cel mai important, Santos şi-a pus în joc capitalul politic pentru a negocia pacea şi dezarmarea Forţelor Armate Revoluţionare ale Columbiei (FARC) – puternicul grup de gherilă (numit adesea şi mişcarea „narco-gherila“) care a răscolit ţara timp de patru decenii. În vreme ce, de la începerea tratativelor de pace, acum trei ani, în Cuba, s-au făcut unele progrese, negocierile au avansat încet, oferindu-le unor oponenţi precum Álvaro Uribe, predecesorul lui Santo, suficient timp pentru a mobiliza opinia publică împotriva tratativelor.

Profitînd de vasta opoziţie faţă de amnistierea liderilor FARC – o concesie esenţială pentru încheierea unui acord –, rivalii lui Santos au transformat primul tur electoral într-un referendum cu privire la negocieri. Santos a pierdut cu aproape cinci procente.

Columbienii erau speriaţi şi s-au răzbunat pe Santos. Care şi-a revenit în al doilea tur, dar a cîştigat cu un procent mult mai mic decît s-ar fi aşteptat cineva cu şase luni în urmă.

Şi brazilienii sînt speriaţi şi îşi canalizează furia împotriva Partidului Muncitoresc aflat la putere, care foloseşte Campionatul Mondial de Fotbal în desfăşurare şi perspectiva Jocurilor Olimpice din 2016 ca simboluri importante ale guvernării. După startul Campionatului, la începutul acestei luni, preşedinta Dilma Rousseff, care va candida din nou în octombrie, a scăzut, treptat în sondaje.

Preşedinţii Partidului Muncitoresc – mai întîi Luiz Inácio Lula da Siva, apoi Rousseff – au crezut că găzduirea celor mai importante două evenimente sportive ale lumii, în decursul unei perioade de doi ani, va marca prezenţa Braziliei ca putere mondială în creştere şi va reprezenta participarea ţării la „balul debutanţilor“. Şi a fost o logică sănătoasă, chiar dacă uşor arogantă; căci numai două ţări – Mexic (1968-1970) şi Germania (1972-1974) – au mai găzduit, în decursul a doi ani, Jocurile Olimpice şi Cupa Mondială deopotrivă.

Dar creşterea Braziliei nu era atît de sigură pe cît păreau să creadă liderii ei. În 2011, economia s-a împotmolit, iar de atunci producţia e în continuă stagnare. Creşterea segmentului inferior al clasei de mijloc – care a sporit cu zeci de milioane de oameni, în ultimii ani – s-a oprit şi datoria de consum a explodat.

Chiar şi preţurile în creştere ale mărfurilor, susţinute de cererea puternică a Chinei, au devenit problematice, iar speranţa modificării termenilor de schimb creează o incertitudine semnificativă. Şi fireşte că, odată cu încetinirea creşterii PIB-ului Chinei şi Indiei, au scăzut şi achiziţiile de materii prime din Brazilia, ale acestor ţări.

Convingerea brazilienilor că propria ţară se îndreaptă spre o prosperitate durabilă a fost zdruncinată – şi o învinovăţesc pe Rousseff. În iunie anul trecut, o creştere mică a tarifelor de transport în comun din Sao Paulo a provocat un val de proteste în întreaga ţară; cetăţenii sînt revoltaţi de proasta calitate a serviciilor publice, furnizate de un guvern care înregistrează cele mai ridicate impozite din America Latină. În acest context, protestatarii au criticat decizia guvernului de a cheltui miliarde de dolari pentru infrastructura Cupei Mondiale, incluzînd stadioane, hoteluri şi aeroporturi.

În urmă cu cîţiva ani, o mare parte a brazilienilor susţineau găzduirea Cupei Mondiale în ţara lor. Pînă în luna mai a acestui an, numărul susţinătorilor s-a înjumătăţit – o scădere uimitoare pentru unii dintre cei mai entuziaşti microbişti din lume –, fenomen însoţit de proteste restrînse, dar violente, în toată ţară. Oponenţii lui Rousseff vor ca protestele să perturbe meciurile, dăunînd astfel imaginii Braziliei în lume; unii dintre ei speră chiar ca echipa braziliană să piardă.

Ceea ce nu ar fi bine pentru ţară. Oricît de frustraţi s-ar simţi cei din segmentul inferior al clasei de mijloc, reuşita Cupei Mondiale reprezintă alegerea lor cea mai bună. De asemenea, contrar părerilor susţinătorilor lui Uribe, realegerea lui Santos şi continuarea tratativelor de pace cu FARC reprezintă exact ceea ce-i trebuie Columbiei în acest moment. Cu cît numărul cetăţenilor care înţeleg şi susţin toate acestea va creşte, cu atît mai mari vor fi şansele de reuşită ale ţării.

Această stare de incertitudine reflectă foarte bine ceea ce se întîmplă în Brazilia, în Columbia şi, de asemenea, în cea mai mare parte a Americii Latine. Creşterea economică lentă şi aşteptările mari au plasat regiunea într-o depresiune adîncă, din care nimeni nu mai ştie cum să iasă; iar cetăţenilor şi liderilor deopotrivă nu le rămîne decît să aştepte, să privească şi să spere.

Jorge G. Castañeda, fost ministru de Externe al Mexicului (2000-2003), este profesor de ştiinţe politice şi de studii latino-americane şi caraibe la Universitatea New York.

traducere de Matei PLEŞU