Biblioteci în aerul tare al viselor
Există opere în proză unde visele sînt arhivate într-o bibliotecă – să-i spunem onirotecă –, bucurîndu-se de un lector specializat: registrele pline cu vise din povestirea Sylviei Plath, Johnny Panic și Biblia Viselor (1952), mina de vise uitate pe care s-a clădit Fantázia Poveștii fără sfîrșit (1979) a lui Michael Ende, secta vînătorilor – cititori în, dar și – de vise/suflete/fărîme din făptura adamică, puse cap la cap în lexiconul fabulat de Milorad Pavić în al său Dicționar khazar (1984) sau visele stocate în cranii de unicorn și citite pe pipăite din La capătul lumii și în țara aspră a minunilor (1985) de Haruki Murakami.
Sărbătorit recent la împlinirea celor 85 de ani, Ismail Kadare a dat cel mai bun roman de pe raft. Scris între 1976 și 1981, Palatul Viselor (apărut la Humanitas Fiction în traducerea lui Marius Dobrescu) înfățișează un infern, populat nu cu ființele înseși, ci cu visele lor. Tabir Saray-ul caută să transforme cele mai private aspecte din viața tuturor supușilor în proprietate de stat. Sîntem în plină decadență culturală și socială, un sultanat e pe cale să se descompună, cam cum era situația blocului comunist la începutul anilor ’80. N-aș crede, însă, că prozatorul de atunci înfiera numai URSS-ul. Prin abrevierea SUO (Statele Unite Otomane), Kadare imaginează o hiperstructură statală, ce face ca Palatul Viselor, acest serviciu secret de informații și securitate onirice, să ne amintească, desigur, de KGB, dar și de CIA. De fapt, romancierul aruncă un ochi sever asupra țării proprii; ne găsim în inima capitalei Albaniei: Palatul corespunde, în Tirana, la ceea ce era atunci sediul Comitetului Central. În realitatea reală, vreme de patru decenii, mii de albanezi au trimis nenumărate „Scrisori ale Poporului“ către Enver Hodja, care nu erau nicidecum citite de dictator, ci meticulos catalogate și arhivate într-un departament special din cadrul Securității. La început, protagonistul kadarean e doar un funcționar anonim, între sute, poate chiar mii. Nu e de mirare că prima ediție a romanului, clasată rapid împotriva regimului și interzisă, purtase titlul extins de Slujbașul de la Palatul Viselor – versiunea definitivă apărînd imediat după emigrarea autorului în Franța (1990).
Saray-ul dispune de 1.900 de secții, fiecare cu subsecții unde se face o preselecție neglijentă a viselor, inspectori putînd fi trimiși la fața locului. În fond, acest Palat tentacular se întinde pe întreg teritoriul administrativ imperial: sate și orașe, prefecturi, provincii sau pașalîcuri; la un moment dat, Mark-Alem, protagonistul care va fi avansat în funcție pînă spre vîrful ierarhiei funcționărești, își închipuie miile de oficii, uneori simple barăci, cu doi-trei slujbași prost plătiți, apoi localnicii cînd le aduc deja consemnate ori își dictează visele dimineața cu speranța unei recompense, întocmai ca pe niște note sau bilețele autoinformative.
Sectoarele Saray-ului sînt Primirile (unde, zi-lumină, curierii descarcă teancurile din căruțe), Înregistrarea (cu copiștii ce transcriu visele în dosare), Selecționarea și Interpretarea. Copil fiind, Mark-Alem își putuse imagina „faimoșii furnizori de vise ca pe niște mesageri divini“; în realitate, neo-Hermeșii lui Kadare sînt excesiv de tereștri. Apoi, sortarea debutează în sala de deparazitare. Acolo, visele neimportante, fără vreo legătură cu Statul, sînt considerate cele intime, legate de trup, ticluite în scopuri de promovare sau fabricate de agitatori. Pe fiecare masă de lucru, dosare. Un număr neprecizat de controlori. În alte săli, vise clasificate pe grupe: siguranța imperiului și a suveranului, politică internă, respectiv externă, viață civilă/socială, nelipsitele diverse – fiecare, cu subcategorii. Odată transferat la Interpretare, Mark-Alem află că se respinge analiza din popor sau cea din cheile de vise, pentru o muncă de creație. Accentul pus pe interacțiunea dintre simboluri. Obsesia unei eventuale erori. În caz de nevoie, fiecare sală posedă un raft cu dicționare și cîte un alt supraveghetor, întrucît Serviciul Verificare poate să intervină oricînd, iar subsectorul Interpretare dificilă, cu breasla experților analiști, va decripta fără rest visele încredințate. Scopul întregului mecanism: alegerea săptămînală a unui Mare Vis – pepită ce trebuie găsită cernînd bine tot balastul –, prezentat vinerea cu pompă sultanului de către șefi, care mai întocmesc rapoarte speciale zilnice și formulează predicții.
Cel din urmă cerc al infernului va fi constituit de Arhive, unde poți coborî pentru a consulta similarități. În aceste galerii labirintice remarci secțiunea Arheoviselor (aparținînd întemeietorilor imperiului), depozitul Marilor Vise (circa 40.000 de fișiere) și faptul că, deși sînt adunate într-o încăpere identică, doar suveranii dețin dosare personale proprii, așadar niște nocturnale. Mai există un așa-numit Tabir Secret, cu vise procurate grație metodelor specifice Statului: camere de izolare, interogatorii, anchete ale somnului, mărturii obținute cu forța, ba chiar inventate sub amenințări, ștergeri din memorie; totul, din credința sultanului însuși că „Allah aruncă visul premonitoriu deasupra Pămîntului la întîmplare, fără să-l intereseze unde se duce, pentru că, din slava lui, nu poate să se ocupe de asemenea nimicuri“, ceea ce sugerează că rolul Palatului Viselor e să ucidă comploturile înaintea nașterii lor – un fel de poliție a viitorului.
Rămas într-o seară după program, lui Mark-Alem i se aduce un vis ce descrie infernul Statelor Moarte – asuprit(oar)e –, cu subtextul că ele pot renaște sub alte nume și forme pe fața pămîntului; pe vremuri, existau dosare speciale cu titlul „Vise negre – deliruri“, unde se colectau coșmaruri analizate numai de specialiștii cu experiență. La final, după ce se vede promovat șef peste maeștrii interpretării, aceluiași personaj i se cere, de sus, un raport la scara întregului imperiu. Pe de altă parte, dacă ziua nu face decît să reviseze prin lectură visele unor străini, el nu pare să-și amintească vreun vis al său. Insomniac incurabil, antieroul non-aventurilor din carte întruchipează un om nou, fără însușiri, dezindividuat, redus la condiția de birocrat. Realitatea viselor altora e mai reală decît a sa proprie.
Distopia lui Kadare este inclusiv un superb roman despre lectură. Protagonistul său, împreună cu toți funcționarii din Tabir Saray, poate fi considerat un șoarece de onirotecă. La rîndul nostru lectori, putem vorbi de o hiperlectură. Citind un text în care un personaj citește la nesfîrșit vise, îl transform într-un vis – dacă nu cumva mă prefac pe mine însumi într-o ființă numaidecît fragilă, citită, poate, de un altul. Să fie unul bun!
Ovidiu Komlod este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.
Foto: Ismail Kadare, wikimedia commons