Atelierul din umbră
Mă gîndesc la Georges Perec în fiecare început de martie, luna în care s-a născut în urmă cu 85 de ani și cea în care a murit, în urmă cu 39. Devenit la 30 de ani membru al OuLiPo, trece în 1971 printr-o psihanaliză cu Jean-Bertrand Pontalis pentru a-și rezolva un conflict rămas neasumat, complexul adică nedesfășurat, legat și de faptul că prozatorul își pierduse părinții în copilărie – tatăl pe front, iar mama deportată la Auschwitz. Apucîndu-se să-și noteze visele, ajunge la concluzia că, pînă sau de la un punct, nu mai visează decît provocat și, mai ales, textual. Experiența de visător apare ca pură experiență a scrisului, fascinația unui text care se produce singur. Visul e perceput drept gata scris: un pre- sau hipo-text. Or asta înseamnă că transpunerea sa e de la bun început o transcriere, o hiperscriere. O traducere. Nicidecum, așadar, o „cale regală“ de acces la inconștient sau alte fantasme, ci doar încă o cale retorică de acces la masa de cititori.
La Boutique obscure. 124 rêves (Denoël, Cause commune, 1973) este una dintre cărțile cele mai desăvîrșite ale lui Perec. Jurnal de vise atipic, autobiografie nocturnă, butic fără canapea cu suveniruri onirice, opera unui stilist ce pare să-și caute fiecare cuvînt, fiecare virgulă contînd, pînă și ea fiind cuvînt. Greu de crezut că visătorul acesta nu rescria totul. Anumite cuvinte și construcții sînt prea complexe pentru a fi putut fi notate la cald ca atare. Textul e constrîns. Eul se vede astfel deposedat, impersonalizat, redat numaidecît laconic. Asistăm la deconstrucția subiectului, înghesuit în apartamente pline de lume și esplanade ticsite cu polițai („flics“). Toposul oniric nu mai face diferența între interior și exterior, public și privat, fragmentele erotice putîndu-se desfășura în văzul tuturor. Visele nu există decît povestite, în diverse forme și formule: simplă relatare, poem, cîteva cuvinte aparent fără noimă, cîteva episoade aparent fără vreo legătură, piesă de teatru, scenariu de film – la persoana I, a III-a sau a II-a.
Mai mult, cum cartea nu e paginată, ea se măsoară efectiv în vise. Ca și cum încă visate ar fi fost niște pagini, ele sînt cele numerotate, nu paginile volumului pe care-l citim. Totul ne face să credem că pe copertă Georges Perec ar fi trecut ceva de genul Titlu generic. Număr de pagini. Mai departe, cuprinsul se constituie defalcat pe ani-capitole, iar detaliatul index final încearcă să traseze și să adune laolaltă cuvintele-cheie, liniile de fugă, modalitate prin care onirograful își clasează singur oferta din spatele tejghelei, încropind un fabulos instrument pentru comparații tematologice. Cu titlu de contraexemplu, dacă în La Révolution surréaliste (1924-1929) au apărut abia 49 de relatări de vise, La Boutique obscure, tot în cinci ani (mai 1968 – august 1973), va număra de 2,5 ori mai multe!
Primul vis transpus e cît se poate de lucid: „Ca de la sine înțeles, visez și știu că visez ca de la sine înțeles că sînt într-un lagăr. Bineînțeles, nu e vorba chiar de un lagăr, e o imagine de lagăr, un vis cu lagăr, un lagăr-metaforă, un lagăr despre care știu că nu e decît o imagine familiară, ca și cum aș avea mereu, fără oprire, același vis, ca și cum nu aș avea niciodată alt vis, ca și cum nu aș avea niciodată nimic altceva de făcut decît să visez acest lagăr“.
Imensa traumă de-a fi evreu cu mamă exterminată se traduce prin repetiție. Visul e de fapt un coșmar conștient, însă visătorul suprapune această certitudine peste realitatea lagărului, ce riscă, astfel, să ia proporțiile celei reale – de parcă subiectul ne-ar semnala instantaneu că se află într-un vis obsedant, în care sîntem aruncați și noi, ca martori muți. Formula completă pe care trebuie s-o înțelegem este următoarea: Perec știe că visează un lagăr concentraționar.
Unica excepție notabilă de la prezentul narațiunii se dovedește analepsa din visul nº 57, datat martie 1971 (adică din urmă cu fix o jumătate de secol), cel mai lung din volum, o povestire în toată regula. După ce regimul trecutului se insinuase deja în rememorarea prezentului oniric („Amintirile din viața petrecută la maharajah încep să se estompeze: eram omul de încredere, servitorul personal al maharajahului“), urmează un pasaj efectiv cu amintiri în vis, conținînd o punere în abis, un procedeu atît de tipic pentru Georges Perec: „Altădată […] maharajahul mi-a înmînat o decorație. Era o placă de argint dreptunghiulară, mare cam cît o bancnotă de 10 franci, ondulată într-un mod foarte complex: ne-o putem imagina împărțită în – să zicem – douăsprezece pătrățele, fiecare fiind rînd pe rînd o scobitură și o ridicătură; fiecare scobitură și fiecare ridicătură fiind la rîndul lor împărțite în douăsprezece scobituri și ridicături, și așa mai departe…“.
Nu mai rămîne absolut nici o diferență între visul visat, visul narat și visul citit, după cum din start fusese inoperabilă trihotomia clasică eu nocturn – eu diurn – eu scriptural. Pînă la urmă, doar ultimul supraviețuiește, în imaginația și pe ochii lectorului.
Acest La Boutique obscure vine de la faimoasa Via delle Botteghe Oscure din Roma, al cărei nume se leagă el însuși de un fapt nelămurit: în Evul Mediu, acolo își aveau sediul numeroase activități meșteșugărești exercitate în tot atîtea încăperi întunecoase, pentru că fără ferestre. Gîndindu-mă cum să traduc în română un titlu precum La Boutique obscure, după ce o primă variantă, Buticul întunecos, a părut imediat nepotrivită, chiar dacă păstra formatul original, după ce următoarea, Buticul din umbră, a scos la iveală conotațiile peiorative ale substantivului „butic“, datorită alăturării cu o sintagmă capabilă să cuprindă ambiguitatea din franțuzescul „obscure“ (întunecos, dar și nedeslușit), am ajuns la Atelierul din umbră. Pentru că, mai mult decît un magazin cu articole de serie mică, așadar o încăpere deschisă unei clientele (pare incredibil, însă Perec e primul autor care să-și fi publicat un jurnal de vise în timpul vieții, punîndu-și-le, iată, singur în vînzare), prin „boutique“ se înțelege, în acest caz, mai curînd locul în care se produce (adică visează/scrie/traduce) opera unui artizan. Care, dacă editorii noștri nu ar fi atît de înguști în alegeri, de mult ar fi trebuit tradusă integral în limba română. Să fie într-un vis bun!
Ovidiu Komlod este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: noapte-lumină, poeme, Casa de Editură Max Blecher, 2017.
Foto: Georges Perec, wikimedia commons