Alexeni, legenda aeroportului fără avioane

Acum un an de zile, locuitorii din Alexeni, o comună din Ialomiţa, au fost treziţi ca din amorţire. Vestea că ministrul Transporturilor de atunci, Radu Berceanu, intenţionează să amenajeze un aeroport în localitate a fost mai mult decît un vis devenit realitate. Cine mai spera ca după atîta amar de ani cineva din mai-marii Guvernului se va gîndi la viitorul halelor de unde se dădea tonul paradelor aviatice de la 23 August? Cine mai credea că porţile aeroportului se vor deschide iarăşi, iar cele 300 de oi, 16 puşcăriaşi, 12 javre şi 3 vite ce locuiesc acolo se vor muta, în locul lor urmînd să se instaleze iarăşi bunăstarea? Însă vremea gloriei aviaţiei dusă este şi ascunsă între smocurile de iarbă ce au invadat pista aerodromului. A trecut un an, şi nimic nu pare să se fi schimbat. Aceeaşi paragină, aceleaşi speranţe. Huruitul motoarelor începe să se îndepărteze încet şi sigur. Singurul lucru care a rămas neschimbat îl reprezintă poveştile şi legendele despre ruşii care au construit aeroportul, despre Ceauşescu şi călătoria spre Bucureşti în Moskviciul colonelului, despre furatul de pepeni în timpul zborului şi despre soldaţii care au căzut la datorie. Şi oamenii. Oamenii care au rămas neschimbaţi. La fel de temători cu privire la viitor, dar mereu, aproape mereu cu speranţa în suflet. "Noi muncim, sîntem dornici de treaba, dar dvs. ce spuneţi? Ce spun cei mai mari de la Bucureşti? Se face aeroport, au ba?" Islazul nemţilor, aeroportul ruşilor şi pămîntul românilor Primele măsurători pentru aerodromul din Alexeni le-a notat în caiet nea Ghiţoiu într-o dimineaţă geroasă de noiembrie 1951. Cine altcineva decît văcarul satului putea să ştie cel mai bine islazul comunal. Mulgea omul vitele liniştit în grajd şi umplea din ugerul generos al vitelor căldarea din tablă, cînd a venit comandorul cu patru ingineri, peste el. Timp de două luni, bărbaţii au tot măsurat cele 600 de pogoane, iar în 1954, sub stricta supraveghere a Rusiei, s-au terminat lucrările. "Şi cum treaba s-a făcut gospodăreşte, aşa cum numai ruşii ştiu să facă, şantierul nu a ţinut mult" - şi nea Ghiţoiu scapă un "eheeei" sfîşietor ca şi cum de-abia a lăsat lopata din mînă. Puţin a mai fost pînă avioanele ruseşti au întunecat cerul Alexeniului în miezul zilei. "Dar înainte să se facă aeroportul ăsta, au mai aterizat avioane pe islaz" - îşi aminteşte bărbatul. În cel de-al doilea război mondial avioanele nemţeşti îşi "făceau drum" pe meleagurile astea. Aterizau forţat şi stăteau la pîndă. Apoi se ridicau şi bombardau pe furiş. "Uite-aşa..." - şi nea Ghiţoiu îşi întinde palma dreaptă şi o freacă peste stînga cu un foşnet aspru, a fîn cosit, şi simulează o decolare nervoasă. Vîjîie din buze. Ridică braţul muncit şi apoi îl trînteşte zgomotos de genunchii noduroşi. "Şiiiiii... paf!" Linişte în cameră! Ghiţoiu închide ochii, trage aer şi apoi îşi goleşte plămînii uşurat. "Americanii erau nimiciţi." Ceauşescu şi noul Moskvici al colonelului Ghinea Pînă în 1957, cînd au plecat ruşii, iar în locul lor au venit soldaţii români, în Alexeni a fost doliu. Fetele tinere au încercat mari tristeţi pentru că soldaţii nu primeau niciodată permisii şi chiar dacă ar fi primit, puţină lume ştia rusa. Lucrurile s-au schimbat însă odată cu venirea trupelor autohtone. Primii soldaţi români care au pus piciorul în unitate au fost cei din Regimentul 227-Craiova. Colonelul Ion Melcescu avea 24 de ani pe atunci. "Pe 8 august 1958, la balul de deschidere, am adus două camioane de fete în unitate. Apoi ne-am căsătorit cu toţii" - şi colonelul în rezervă începe să rîdă zgomotos, chircindu-şi ochii albaştri sub pleoapele subţiri. Trei escadrile a cîte 12 avioane au readus bucurie pe uliţele comunei. "De la Alexeni plecau toate avioanele pentru parada de 23 August. Ne apucam de repetiţii în iunie şi terminam în luna lui cuptor" - povesteşte colonelul. Deşi Ceauşescu era iubitor de parade, o singură dată a pus piciorul pe brazda alexenilor şi atunci pentru că era ceaţă. Colonelul Melcescu şi comandorul Gheorghe Topor îşi aruncă priviri. Mustăcesc şi izbucnesc în hohote. "A nimerit aici din greşeală, domnule, vă spun eu!" - rîde comandorul - a plecat în Bucureşti cu un Moskvici ruginit. S-a zguduit pe drum atît de tare tovarăşul, că a dat ordin să se facă şoseaua, iar colonelul Ghinea să primească o maşină nouă." 40 de piloţi căzuţi la datorie După 1965, escadrilele de avioane au fost mutate şi au fost aduse elicopterele. "Atunci, Alexeni a devenit patria elicopterelor din România" - spune mîndru colonelul Melcescu. "Eu am fost primul pilot al unui elicopter făcut la Braşov, asta după ce le-am pilotat pe cele făcute de sovietici şi polonezi" - întăreşte aspru bărbatul. Are 2600 de ore de zbor. "Am zburat cu MI1, SM2, MI4, MI8, IAR 3165 şi IAR 336H" - după care, spune sec că era să moară de două ori, dar a scăpat. În schimb, şi-a văzut 40 de colegi prăbuşindu-se. Jan Vîlceanul: a căzut la marginea comunei, peste apă. Defecţiune tehnică. Bengea: a făcut un zbor de mare înălţime, a rămas fără oxigen şi a leşinat. Mironescu: a murit în timpul instrucţiei, după ce unul dintre rezervoare s-a perforat. Apoi, mai sînt cei care au scăpat cu viaţă, dar cu prea multe oase frînte. Se spune că un soldat care era s-o păţească a stat două zile încheiate în cîrciumă. Nimeni din unitate nu s-a încumetat să-l cheme la raport, nici măcar colonelul. La furat de pepeni şi fugărit dropii În Alexeni, un proverb spune că nici o găină nu se sperie de avioane şi nici un pilot n-a scăpat fără o aventură. Colonelul Melcescu nu se plictiseşte să povestească despre Lenuţa pe care a furat-o din poarta casei cu elicopterul, despre degustatul pepenilor de pe dealurile Vasluiului în timpul vreunui zbor, despre fugăritul mistreţilor şi al vulpilor. Sau despre colegul de vînătoare al lui Maurer, care a venit sfîrtecat de urs la unitatea militară şi a fost transportat de urgenţă la Bucureşti - timp să ai doar să-l asculţi. "Odată am avut un coleg care era să ajungă la tribunal din cauza unei dropii. A văzut-o din elicopter şi s-a apropiat să vadă ce-i. A fugărit-o pe cîmp pînă a obosit. Săraca s-a ascuns în curtea unui om care i-a băgat furca-n gît. Puşcăria era să-l mănînce." Început şi "îngropat" de ruşi În mijlocul unităţii, colonelul Melcescu îşi caută amintirile printre smocurile de iarbă de pe pista părăsită. "A fost începută de ruşi şi tot de ei închisă" - zîmbeşte melancolic bărbatul. "Primul comandant al unităţii a fost unu Molnar. Un ungur mic şi al dracului. Apoi, în 2001, a fost Traşcă, Traşcă Puşkin. Ultimul comandant" - şi-şi tîrîie călcîiele înspre hangare. "N-am mai fost aici de mult" - îşi spune în barbă, ca pentru sine. "25 de ani am lucrat aici. Mi-e dor, cum să nu-mi fie dor" - şi apoi se întoarce ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama că nu e singur: "Sînt şanse mari să se facă treabă bună aici. Alexeniului îi e dor de avioane şi elicoptere. De huruitul care făcea să tresară inimile muierilor dimineaţa şi seara. Şi să ştiţi că în Alexeni e sărăcie de cînd s-a închis unitatea. Sărăcie mare".