Unele mame plîng ușor

„Unele mame plîng ușor din orice, mai ales cele care își poartă sufletul mare pe dinafară, ca pe un veșmînt…”

”Veșmînt?”

„Ca pe o haină…”

”Făcută în casă…”

”Da, chiar așa, ca pe o haină făcută în casă.”

(prietena mea, Bobițu’)

Nu mi-am văzut niciodată mama plîngînd. Și cred că nici fiul meu nu m-a văzut pe mine vreodată. Nu înainte. Genul de femeie puternică, care își ascunde sentimentele. Așa am fost educată să fiu. Găsește soluția. Caută, descurcă-te. Mereu cu un zîmbet pe față, cu voie bună. Eficientă, pragmatică. Eu, o romantică prin definiție.

Îmi aduc aminte cît de emotivă am fost în toată copilăria și adolescența mea. Plîngeam din orice. Pînă am învățat să n-o mai fac. Emoțiile au fost adunate cu grijă și ascunse adînc, foarte adînc. De atunci nu am mai purtat niciodată veșminte făcute în casă. Doar polistiren și plastic și mască de fier. Geamăn peste geamăn. Zîmbetul echilibrat a fost arborat pe figură, ca un steag de neatîrnare. Uite ce bine mă descurc! Nu am nevoie de ajutorul nimănui. Sînt un stat independent și de sine stătător. Lumea a început să creadă. Că judecata mea e impecabilă, de o raționalitate ieșită din comun. Să vină la mine după sfaturi. Ba chiar am început să cred și eu. Că sînt cel mai coerent și imparțial om de pe planetă. Nici nu mai eram femeie, eram logică pură. Masca devenise atît de bună, atît de completă, încît mă modelam după ea, credeam că sînt ea. La urma urmelor, era un Protector foarte bun. Eram mîndră de Protectorul meu și de mine însămi. 

Dar emoțiile s-au adunat și s-au tot adunat. Și-au văzut de viața lor proprie, separat de a mea. Au stat acolo, ascunse în spatele porților uriașe de beton armat și s-au umflat și tot umflat pînă cînd pîrîiașele de emoții curgătoare au răzbătut prin șanțuri săpate pe sub armamentul greoi, m-au sabotat cu nesimțire și plăcere răzbunătoare, au curs și au tot curs, pînă au aruncat în aer barajele și au spulberat orice urmă de protecție. Și atunci am plîns și am tot plîns. Apoi am rîs. Și nu mă mai puteam opri. 

Tot ce am strîns, ca avarul cel mai avar, emoții de zeci de ani m-au săpat pe dinăuntru, m-au sculptat ca pe o statuie de sare plină ochi de labirinturi fragile, topite și contopite în rîuri de lacrimi și dor. S-au apropiat de masca mea zîmbăreață și sigură pe ea și i-au șters contururile, au distrus-o de dinăuntru spre în afară. Au sabotat-o. Picătura chinezească căzînd mereu în același loc și încercînd să respire, să tragă adînc aer în piept. Din mijlocul mormanului de piatră. Întîi a apărut efectul de ceață și zîmbetul din colțul gurii s-a aburit, odată cu cel din colțul ochilor. Încă o maree, două și masca a început să se dizolve. Apoi efectul domino. Lăsîndu-mă, încetul cu încetul, complet descoperită, eu cu mine însămi, fabricată în casă, cu propriile mele mîini, de propriile mele tristeți și bucurii. Dezvelită în ploaie și în lumina arzătoare a soarelui. Dar atît de liberă. 

Oh, ce libertate! Toată iubirea mea copleșitoare liberă să dănțuiască vesel pe tot cuprinsul lumii, avîntată în bucurii și în dărnicii de neimaginat vreodată. Parcă aș fi la o nuntă evreiască, dănțuind mai mult decît fericită, liberă de inhibiții, cu ființa mea de ceară  fluturîndu-și mîinile spre cer și țopăind cît de bine și de înalt poate. Plină de ridicol în haine colorate, cu mărgele fluturătoare, roz, galbene, portocalii și verzi, cu părul împletit în codițe turbate. Complet irațională. Eu și iubirea mea uriașă care a săpat șanțuri-tranșee prin mine și a luptat pe viață și pe moarte cu Protectorul-mască. A luptat pentru supraviețuire, pentru libertate, pentru puterea de a dansa în văzul lumii. Irațională și fericită. Ilogică cu nerușinare și seninătate. Iubirea mea, emoție pură. Care a biruit. Și m-a redat pe mine mie însămi. Iubirea mea neînfricată care nu se mai teme de nimic, nu mai are nevoie de protecție, care a luptat și a izbîndit. Care nu cere nimic. Doar să existe pur și simplu. Nu în temniță de beton, ci dănțuind prin lume. Strigînd sus și tare că iubirea este îndelung răbdătoare, acoperă totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Suferă și poate să danseze mai departe. Cu o bucurie dincolo de limite. Nu limitează, nu poartă măști, nu construiește închisori. Nu poate trăi în  închisoare, cum nici o ciocîrlie frumos cîntătoare nu poate. 

O perioadă am umblat prin lume cu masca șiroindu-mi pe față, ca un clovn ce a rîs și a plîns totodată, cu machiajul prelins alungit în dîre alb-colorate. Dar apoi m-am aplecat și mi-am clătit ochii în izvorul de lacrimi ce nu contenea să răsară și mi-am simțit fața frumoasă și curată, luminoasă ca niciodată în fragilitatea ei inocentă. Acum port doar haine făcute în casă, ușurele, prea ușurele în fața frigului pătrunzător al iernii. Dar îmi place frigul. Dogoarea dinăuntrul meu îmi aduce broboane de sudoare pe frunte și pe inimă, așa că îmi place frigul. Nu-mi mai pasă de el. Nu mai vreau nici un fel de protecție. Nici măcar o picătură, nici măcar un fulg. Nici măcar un zîmbet pictat pe figură. Vreau să umblu de colo pînă colo cu inima dezvelită, roșie și palpitînd-pulsînd încă atît de puternic sub pînza ușoară de lacrimi, pînză țesută în războaie, pînză făcută în casă.

Unele mame plîng ușor. Căci umblă cu sufletul la vedere. Eu nu am făcut parte dintre ele. Eu mi-am adunat fiecare lacrimă ca un avar, am pus-o frumos pe rafturi și pe frunze, picătură cu picătură, zeci de ani, pînă au pornit ploile și torentele și rîurile care m-au dărîmat și eliberat. Acum umblu și eu cu sufletul la vedere. Complet neechilibrată, în dezechilibru fragil, gata să mă topesc la următoarele ploi, gata să mă prăbușesc de pe sîrma subțire ce tremură deasupra hăului lumii. Dansînd de bucurie. Atît de liberă, atît de fără teamă.

Atît de imperfectă.

Foto: flickr.com