Revoluția virtuală

Trăim cele mai deosebite, asimetrice sau asimptomatice sărbători de iarnă de cîteva generații încoace. Dar, îmi place să cred, în aceeași atmosferă tradițională creștină, dătătoare de tihnă. Ai zice că nici orînduirea comunistă, după ce i-am mai uitat din păcate, nu a produs atîta izolare cît au produs efectele fenomenului Corona.

Crăciunul, prin tradiție, este o sărbătoare cu un spor însemnat de intimitate. Mesele îndestulate, de familie, sînt adesea urmate de promenade de iarnă, plăcere temperată acum – impus sau autoimpus – de măsurile sanitare. Două cunoștințe mi-au trimis, în seara de Crăciun, fotografii din frumoasele centre München și Praga. Ca într-o reprezentare cu iz de fatalitate, apocaliptică, din aceste capturi lipsesc personaje. Déjà-vu, păstrînd parcă doar arhitectonia din gravurile medievale.

Într-o altă ipostază a trăirilor momentului, familia, colegi de liceu și facultate, grupuri profesionale etc. inițiază comunități de comunicare pe platformele virtuale la îndemînă. Ne auzim, ne vedem, doar că nu găsim substitut și pentru atingere. În subconștient, chiar dacă sîntem în dezacord cu izolarea sanitară, căutăm reflex manifestări sociale novatoare, atipice vremurilor trăite pînă acum.

Nou în istoria omenirii? Nu! Îmi vine la îndemînă modelul revoluției industriale, mișcare pașnică de sfîrșit de secol XIX, început de secol XX. Cu o viteză proporțională locomotivei lui Watt-Trevithick, necomparabilă cu cea a biților, pornirea a schimbat aproape tot ce era pînă atunci cotidian, standard social, cultural, eco-fin etc. Ca accesoriu social, peruca era definitiv detronată de cravată (sic!). Artele plastice, ca un alt exemplu, încorsetate de secole în nevoi de evidență, au fost eliberate de camera fotografică, explodînd vizual în impresii (sic!) greu de ingurgitat la început, dar care au confirmat și fac istorie.

Ne aflăm într-o situație similară, tot o revoluție nebelicoasă, pe care o percepem provocator, încărcată de virtual și cu o evoluție exponențială pe scara timpului; un an cît un secol. Nu mai are importanță faptul că declicul a fost produs de o minusculă inginerie genetică, care va ceda în fața investițiilor în contramăsuri. Sîntem chemați să realizăm că parcurgem o cale evolutivă, cu un sens (auto)impus, eventual cu foarte mici corecții sau opțiuni.

Sărbătorile anului nu vor mai fi ca pînă acum. Nu vom uita, la sfîrșit de decembrie, fericirea nașterii Domnului, dar forma va fi alta; probabil cu un plus de intimitate, introspecție. Nici poveștile nu mai sînt ce au fost altă dată.

Ieșim din tipare și intrăm în tipare. Singura certitudine este că vom supraviețui.