Puțin tei și caramel

La pas prin Oxford, nu i-am văzut spiralele răsucite spre cer, nici garguii străjuind fiecare zid, i-am văzut culoarea. Nu mai multe, una. Culorile orașelor englezești sînt îndeosebi negru (da, negru, să nu-ți vină să crezi!), cărămiziu, alb. Clădiri cenușii spre negru, negru de fum, negru de timp, case negre, negre, atît de negre încît știi sigur că sînt acolo de sute de ani, o culoare ce transcende secolele. Sau roșcățele, așa, mai de-ale pămîntului, poți răsufla ușurat, și albe, victoriene, aparținînd victoriei înaripate a luminii, ca și cum englezii ar fi îndrăznit în sfîrșit să iasă dintre nesfîrșitele ploi, din nesfîrșitul aer gotic.

Dar în Oxford totul e caramel. Ca în Malta, dar acolo caramelul s-a lichefiat de atîta fierbințeală și a devenit miere caldă. Aici, stă liniștit și ars, caramelizat în istorie, un caramel vechi de tot, întărit, dormind tăcut între secole. Peste tot inscripții: „Silence, please!”, așa că păstrăm cu toții liniștea. Zeci de colegii cufundate în somnul lor caramel, într-o pace desăvîrșită, care ar putea fi totuna cu dispariția în neant, dacă nu ar fi de fapt sinonimă cu nemurirea. Silabisesc denumiri cu sonorități tăcute, Schola Moralis Philosophiae, Schola Cantorum, în timp ce ploaia cade mărunt și ochelarii mei își pierd încet, încet, claritatea, imaginea se blurează pierzîndu-și marginile, trecutul are întotdeauna acest efect asupra mea.

Și, exact în momentul în care mă zăpăcesc de atîta liniște, de atîtea clădiri adormite-n galben și în istorie, simt brusc miros de tei, taman aici, în Oxford, adie blînd peste toate secolele trecute și atît de uitate, tei ca la mama acasă, tei a la Eminescu ce mă umple de desfătare, trag aer în piept și mă scutur fericită de mumia chihlimbarie care mă strîngea deja rău de tot în brațele-i scheletice. Abia atunci observ căsuțele-bombonele ce țopăie fără veste în culori pastelate, strecurate ghiduș și total imprevizibil printre firele lungi, galbene, ale celorlalte clădiri, cele de demult. Parcă ar fi niște elfi făcînd nisciva giumbușlucuri și zîmbetul mi se întoarce recunoscător pe figura pălită de atîta veșnicie. Mă și pipăi cu degete reci, să văd dacă mai exist. Nu mi-a priit niciodată cultura cu toptanul. Mă termină din prima. Dă-mi o plajă grecească sau un balcon într-aiurea și am să rezist cu orele. Ah, fericite ore!

Trag adînc teiul în piept și intru la Seasalt Cornwall, ce denumire fermecătoare! Magazinelul e plin ochi de drăgălășenii, ce noroc pe capul meu. Bucuroasă de revenirea la viață îmi aleg o bluză cu floarea soarelui, galben așezat vesel peste albastru, și uite așa, iaca, reușesc să ies din transa timpului copt și răscopt, în care nici un sunet nu răzbate și aud din nou oamenii, un sunet îndepărtat de orgă și vîntul răsfirat de fericire printre flori de tei.

E plin de taverne italienești, ne delectăm cu pizza și tiramisu în onoarea Oxford-ului și a cetăților lui de chihlimbar, care merită tot ce e mai bun.

Silence, please, ne șoptim unul altuia plini de respect, în timp ce bufnim în rîs, respectul profund față de învățații lumii mergînd mînă-n mînă cu bucuria de a fi doar simpli muritori, poate un pic săraci cu duhul, dar ce bine e să rîzi cu palmele pline de culori și flori!

E frumos, e vechi de cînd lumea, șoaptele cărților murmură litanii de neînțeles, purtate de vînt, uf, hai odată, c-avem tren, „Good-bye, Oxford, ne pare bine de cunoștință”.

Unul dintre noi șoptește fericit: „Am terminat Cambridge-ul și Oxford-ul, hai că dă bine la CV!”