Odisee de mamă

Viața mea de mamă e în regim de „tocmai”. Toate tocmai s-au întîmplat și tocmai s-au dus. Sau tocmai acum încep.

Tocmai mi-am dat seama că sînt însărcinată. Și îmi ocrotesc bebelușul cu toată ființa mea, cu toate celulele. Sînt senină, ascult muzică frumoasă ca să fie vesel și iubitor de echilibru, beau limonade din oțet de mere. Am citit undeva că voi avea un copil superinteligent dacă fac asta. Sînt atît de tînără încît cred, mă strîmb și beau. În general, trăiesc într-o stare abulică, cețoasă, cu privirea întoarsă înlăuntrul meu, atentă la orice mișcare. Îi vorbesc întruna. În gînd. Probabil am un aer mai lunatic ca de obicei. Îmi urmăresc pielea de pe burtă. Se vălurește sub mișcarea micilor pumnișori sau piciorușe. Totul mi se pare atît de straniu, atît de deplin, încît parcă nu mai sînt eu, sînt doar o cochilie menită să protejeze, să apere, să hrănească, să iubească. Nu se poate vorbi cu mine. Nu sînt prezentă. Sînt întoarsă spre interior, ca o mănușă de lînă uitată pe dos. Sînt pe dos.

Tocmai m-am internat. A venit momentul. E dimineață și soarele începe să strălucească. Sînt singură în salon și nu simt nici un pic de teamă, doar fericire, fericire nemăsurată pentru că astăzi mi se naște copilașul. Astăzi sparge zidul lumii. Cele 13 ore trec în ritm de ceață, uragan, străfulgerări de far. Mă pierd eu de mine însămi. Nu mi-l dă nimeni în brațe, dar îmi zic: „Ai un fiu. Are nota zece”. Surîd sfîrșită, chestia asta cu născutul nu-i de ici, de colo, și plutesc în cu totul alte tărîmuri. Starea de fericire și amețeală existențială nu m-a părăsit nici o clipă. A doua zi îl primesc în brațe. E mic, dodoloț și auriu. Și atunci începe. Un șuvoi uriaș îmi lichefiază toate celulele, foc luminos ce mă arde, mă topește, mă îneacă și mă renaște. Mă reface, căci eram greșită. Am dispărut cu totul. Eul meu anterior s-a volatilizat. Nimic și nimeni nu mai contează decît copilașul din brațele mele. Iubirea îmi atîrnă de degete, îmi picură din ochi, îmi emană din celule. Epiderma mea radiază iubire, încălzește și răcorește. Uneori plîng cu disperare pentru că îmi imaginez atîtea pericole stînd la pîndă, pentru că îmi pare atît de neputincios și complet lipsit de apărare, încît aproape se sfărîmă. Îmi petrec nopțile purtîndu-mi copilașul în brațe, pentru că plînge dacă îl las jos. Și pentru că trebuie  să-l apăr de întuneric. Ziua cucăi pe unde apuc. E șmecher și flămînd. Știe unde e bine. Mama îl apără de toate. Sînt doar Mama. Nimic altceva nu mai sînt. Nu mi-am imaginat niciodată că se poate iubi astfel. Încît să nu mai fii decît un recipient pentru iubire. Mă simt ca un vas transparent prin pereții căruia se văd apele, luminile, cerurile iubirii. Cascadele ei albe. Îmi ating copilașul și la atingerea mea se liniștește. Văd clar cum iubirea îmi trece prin degete și se scurge în micuțul lui trupușor. Hrănindu-l. Sîntem două vase comunicante. Îl ating doar și pîlpîie de frumusețe si dragoste. Îl lipesc de mine și adoarme liniștit, legănat de valurile dulci pe care le simte în celulele mele.

Încerc să păstrez în memoria clipelor bucuria nețărmurită, dulceața micuței minunății: bebeluș-durdulușul meu. Crescînd în fiecare secundă. Atît de dulce, fragil, atît de perfect în proporțiile-i minuscule, cu tandrețea lui copleșitoare, atît de sinceră și de pură, cu mînuțele mici și pufoase făcînd „dagi-dagi”, cu buzișoare țugui, cerînd și refuzînd pupicul. Atît de frumoase buzișoare, pielița e roz și netedă, ușor umedă și transparentă, o guriță perfectă, gata să rîdă, gata să se înduioșeze sau să se rotunjească a mirare ascultînd o poveste. Îmi vine să plîng pentru că știu că nu pot păstra aceste clipe, imaginea acestui mic omuleț iubăreț, cu atîta nevoie copleșitoare de  a fi iubit, și îl iubesc, atît de mult îl iubesc, mi se lichefiaza toată ființa în iubire.

Micuțul meu frumușel, blond-roșcat, cu irizări aurii argintii, cu gene lungi, arcuite invizibil, fluturînd peste ochii veseli, albastru de-nu-mă-uita, dulce, senin. Sprîncenele abia se bănuiesc, blonde și dese, gurița, gurița e o încîntare, roșie-fragă, de copilaș bun de pupăcit, cu dințișori mărunți și albi ca de șoricel. Trupușorul voinic, bine făcut, mînuțele cu unghiuțe-perluțe. Atît de frumos! E o adevărată operă de artă, o minunăție.

Dragostea pentru el mă dizovă, mă tulbură profund, îmi topește ființa și curge prin mine ca un ocean de miere fierbinte.

Tocmai ne-am internat din nou. Are 6 ani. Are ochișorul umflat, face injectii. Stăm în salon cu alte mame și copii. Îmi petrec toate clipele sculptînd cu palmele un glob în mijlocul căruia să fie în siguranță. Îi spun povești fermecate, mă joc, vorbim întruna, ne pupăcim și ne apărăm unul pe altul. Eu îl apăr de atmosfera urîcioasă și bolnavă din jur, de asistentele  crude și de doctorul aspru, de boală. El, cu palmele lui micuțe îmi face cadouri pentru toată viața. „Mama, tu ești cea mai bună din lume. Mamele astea sînt rele cu copiii lor, țipă tot timpul. Tu ești așa de blîndă și nu mă cerți cînd plîng.” Mă gîndesc că asta o să-mi ajungă pentru tot restul existenței mele pe acest pămînt. Lumina din ochii lui e curată, frumoasă. Plină de iubire.

De cînd l-am ținut mic, în brațe, am știut că o să crească, că o să  plece. M-am bucurat de fiecare secundă. Mereu mi-am spus: „Mai sînt 18 ani. Mai sînt 16 ani. Mai sînt 14 ani.” Poate dacă mă tot construiesc mental în direcția asta, o să supraviețuiesc. Acum mai sînt 11 ani. Mai am 11 ani.

Vîrtej de secunde, răsărituri de soare, ortograme și tabla înmulțirii, febră și boală, jocuri și prietenii, aniversări, eșecuri și lacrimi, rîsete și alte povești. Călătorii și apusuri. Matematică, engleză, examene, iubiri și tristeți. Privirea din ochii fiului meu cînd nu am mai știut să răspund, cînd nu am mai fost centrul universului lui, cînd l-am dezamăgit. Durerea din inima mea. Nesfîrșită. Iertări și bucurii. Pașii lui înainte, pașii mei înapoi.

Tocmai au mai trecut cîțiva ani. Într-o fluturare de inimă, într-o picătură de puls.

Are 18 ani. Ce om frumos a răsărit, e de necrezut. Ieri era un copilaș de 8 ani, acum e atît de înalt, lat în umeri, frumos ca un viking, cu aceiași minunați, iubiți ochi albaștri, părul de un auriu roșcat închis, cu zîmbetul alb, strălucitor, proaspăt eliberat de povara metalică a aparatului pe care l-a purtat peste doi ani. Cu degete lungi, frumoase, puternice. Blînd, tandru, echilibrat. Vesel, comunicativ uneori, bun ascultător. Morocănos dimineața, de nu poți vorbi cu el. Mai bine nu, zău! Dur ca bolovanul cînd crede el că are dreptate. Chiar bolovan, e bine să te ferești cînd o ia la vale. Adevărul nu e o chestie ușoară. Prevăzător, calculat, rîzînd cu atîta voie bună. Deștept și înțelept. Cam tradiționalist, dar de încredere. Dezordonat în ultimul hal (vai!), într-o continuă raționalizare a nutriției, alternată cu ore întregi de sală, dorința bezmetică și ilegală de suc, pizza și munți de gogoși.

Îl iubesc cu toată ființa mea, sînt atît de mîndră de el, de deplina lui frumusețe și deplina lui deșteptăciune, încît uneori mi-e o frică nebună. Trăiesc pe muchie. Clătinîndu-mă între frumusețe și groaza absolută, ancestrală. Îmi place tot ce face, ador cocina care e camera lui, felul în care îmi face cu mîna noaptea, cînd merge la culcare și trece prin dreptul camerei noastre, mesajele pe care ni le trimitem, e minunat, cel mai bun copil, cea mai bună parte a mea.

Locuiesc în iubirea pentru fiul meu ca într-o casă și casa noastră e Acasă.

Tocmai am visat un elefant alb instalat în dormitor și m-am trezit știind că vestea cea bună va sosi în curînd. Elefantul era uriaș și, cînd se mișca, părea gata să dărîme totul. Știrea sosește a doua zi. Elefanții albi sînt imbatabili. A fost admis la facultate în Anglia. Va pleca în toamnă. Bucuria năvălește peste mine ca un tsunami nebun și îmi năucește toate circuitele. Rîd și plîng în același timp, sînt atît de fericită! E minunat, e mirobolant! Tocmai mi-am șters lacrimile. Dar de ce plîng? Mai am 4 luni. Tocmai mi-au mai rămas 4 luni. Dar cînd s-au terminat toate celelalte?

Acesta este fiul meu, iubirea cea  mare a vieții mele. Stă în ușă, gata de plecare. E înalt și puternic, e frumos și deștept. Asta am făcut eu pe acest pămînt. E tot ce am putut face. Bagajele asteaptă să fie ridicate, ușa să fie închisă. Tocmai am intrat în ultimele minute, după ce am numărat fiecare secundă timp de 19 ani. Ultimele minute fără prelungiri. Nimic nu mai poate fi întors, aceasta este în mod cert o plecare. O parte a inimii mele dănțuie de bucurie și încîntare, văzîndu-l cît de curajos stă în ușă, gata să plece, gata să devină, gata să lupte și să înflorească. O parte a inimii mele zace în plina melodramă, tăvălindu-se pe jos, urlînd cu disperare și amenințînd cu depresii permanente, nebune și eterne. Zîmbesc și închid ușa.

Tocmai am închis ușa după fiul meu care a plecat în lume.

Nu mai sînt nimic. Sînt nimeni. Sînt scrum. Sînt cenușă.

După un timp reușesc să îmi găsesc pasărea phoenix. O înalț din pulberea arsă și o păstrez. Nu mai am ani, dar am clipe. Sînt bune și clipele. Sînt oricum mamă pentru veșnicie. Nu mai pot să-mi rearanjez altfel celulele.

E Crăciunul! Vine acasă. Cîteva zile. Doamne, ce bine! Nu îmi mai trebuie altceva, decît să îl răsfăț și să mă bucur de el. Cînd îl privesc, se suprapun curcubeic toate imaginile din inima mea: bebelușul dulce, îngeresc, moale și pufos, copilașul scump, cu pălmuțe moi, care îmi făcea „dagă, dagă!”, elevul mititel în sacou și mai mititel, adolescentul glumeț și înțelept, minunăția de om care este acum, puternic, groaznic de rațional, amuzant și dulce! Penele de porumbel sînt ascunse bine sub aripi de vultur. Peste toate, revărsată, cotropitoare, iubirea mea copleșitoare  pentru el și liniștea și bucuria pe care mi le-a adus mereu. Și atunci, ce frumusețe  mi-ar mai trebui? Ce altă binecuvîntare?! Dacă aș reuși să păstrez bucuria cu care el vine acasă, dacă aș locui mereu în zîmbetele lui, atunci aș fi cea mai fericită!

Practic, toate spațiile dintre întîlnirile noastre se colorează cu ceea ce plănuim pentru următoarea întîlnire, cu asta ne ocupăm: oare ce i-ar plăcea fiului nostru? Oare ce l-ar face să se simtă bine? Ne ieșim din ritualurile noastre, din tipicurile vieții și căutăm chestii noi de făcut, de trăit. Vacanțele cu părinții trebuie să fie memorabile! Deși el spune că e mulțumit să stea la adăpost de ale vieții, să fie răsfățat pentru două săptămîni. Să stea Acasă. Să fie din nou Copilu’. Copilul meu drag, cel mai drag.

Normal că iar a plecat. Viața mea de mamă e în regim de „tocmai”.

Sînt zece ani de cînd s-a dus de acasă. Cînd brusc îmi dau seama ca lucrurile nu trebuie să fie așa. Că nu trebuie să respectăm litera cărții, că noi scriem cartea. Revelația mă izbește cu forța unui buzdugan drept în fruntea mea cea deșteaptă. Cu viteza trenului săgeată japonez, vindem totul, tot ce am adunat într-o viață de om, abandonăm totul și ne îmbarcăm în acest Shinkansen care ne duce în goana mare drept în Londra. Călătoria e atît de rapidă încît de-abia mai respirăm. Sîntem aici. Ne-am regăsit și reîntregit. Tocmai am ajuns Acasă.

Nu știu de ce am crezut atîta timp că trebuie să respect drumurile trasate de alții. Tocmai mi-am ales propria cărare și e bine pe ea. E lumină. E albastru. E numai speranță de jur împrejur.

Sursa foto: flickr