O clipă de liniște

Nu avem trecutul istoric al Austriei, nu avem poziționarea lor geografică și nu avem vecinii acestui stat; aici am traversat pandemia, prima țară din Europa care a relaxat măsurile de prevenire a răspîndirii virusului și a doua din lume după China. Am avut posibilitatea de a-i observa îndeaproape, atît înainte de nefericitul eveniment, cît și în situația de criză generată. Dar acest articol nu este unul critic la adresa mentalității românului, nu urmăresc să corectez eu lumea, să învăț pe cineva din experiență. Nu am pretenția că nu mă (mai) identific cu România (așa cum unii dintre conaționalii mei plecați de cîteva luni sînt intransigenți cînd vine vorba despre îndărătnicia și prostia genetică din țara noastră) pentru că în urma unor înșiruiri de evenimente am ajuns să locuiesc aici de ceva timp și nici nu mă amăgesc că semenii mei ar putea să facă mult mai mult decît ceea ce arată sau decît ceea ce fac. Mă limitez la a observa, fără alte pretenții, locul de unde provin și locul în care acum trăiesc, ca modalitate de a mă înțelege pe mine prin ceea ce văd în imediata apropiere. Nu am plecat pentru că mă săturasem de viața de acolo, avînd în vedere că într-o anumită măsură îmi creasem un rost și nu îmi lipsea nimic din ceea ce voiam să am. Criticam bineînțeles sistemul ca exponent al generației mele, învinuiam oamenii pentru neputința lor de a se schimba în mai bine (în sensul unui tot unitar și nu ca individualitate), dar am avut grijă să nu plec definitiv. Mă întorc în România cît pot de des pentru a rămîne ancorat în cotidian, fără a mă încrede în percepția părtinitoare a familiei și nici a posturilor TV. Vreau să am libertatea de a trage propriile mele concluzii. Și apoi, am avut (și încă am!) convingerea că, stabilindu-mă în altă țară pentru o perioadă mai lungă de timp, mi-am creat premisa de a observa mai bine România și a înțelege unele lucruri care nu pot fi cuprinse privind numai din perspectiva noastră. Vreau să cunosc marea stînd pe toate țărmurile ei.

Pentru mine, Austria este, din multe puncte de vedere, întruchiparea perfecțiunii. Nu caut să surprind cu aceasta afirmație previzibilă, dar pe cît este de perfectă, pe atît este de monotonă. Deseori trăiesc sentimentul irealului. Totul este, în general, frumos, bine aliniat. În centrul Vienei, oraș ce pare a fi construit precum o imensă galerie de artă, priveam într-o vitrină rafinată un ceas care costa 44.960 de euro. M-am îndepărtat cu mîinile la spate, avînd aerul firesc al observatorului neimplicat în constatări și opinii. Însă continuîndu-mi plimbarea, imaginea prețului respectivului produs (așadar prețul și nu ceasul) mi-au revenit în minte. Eram, într-o anume măsură, afectat. 44.960 de euro! Știu, aproape cît un apartament într-un bloc vechi din București. Au început să se înfiripe primele gînduri, platitudini de genul: „Cîți bani trebuie să ai ca să intri într-un astfel de magazin pentru a cumpăra un astfel de ceas?” sau „Cum arată viața de zi cu zi a oamenilor care cumpără astfel de obiecte?”. Mă gîndeam la România, unde astfel de produse scumpe nu sînt expuse în vitrinele centrului de oraș și mă întrebam de ce; probabil pentru că unii oameni nu ar trebui să vadă că există ceea ce nu-și pot permite.

Imediat după relaxarea măsurilor restrictive generate de pandemia COVID-19, vienezii s-au întors în lăcașurile care împînzesc fațadele străduțelor imperiale, în galeriile de artă. Îi vezi observînd critic (din unghiuri știute numai de cunoscători) operele expuse, ca și cum pasiunea lor ar deveni, pentru cîteva ore, o profesie. Bărbați îmbrăcați în sacouri fine, cămăși albe, pantaloni la culoarea sacoului și mocasini de piele întoarsă, femei în rochii pînă la genunchi, tocuri alese cu gust și accesorii fine, gesticulează elegant ținînd în două degete ochelarii de vedere cu ramă scumpă, împărtășind opinii la un pahar de șampanie rozé. Plimbîndu-mă pe bulevardul Kärtner Strasse, fără aglomerația obișnuită avînd în vedere lipsa turiștilor, am avut o senzație de faleză la apus, mai ales cînd adierea vieneză, mereu prezentă, aducea cîte un iz de pește, usturoi și sare. Plimbîndu-mă în gînd cu privirea pe bulevardul Regina Elisabeta din București, observînd clădirile vechii burghezii pe care atîrnă bulinele ce anunță riscul seismic, nu pot să nu mă întreb: la o adică, de ce ale lor nu au buline?! Pentru că nu au cutremure! Nici cutremure n-au și astfel se explică existența unor clădiri vechi de aproape 800 de ani în centrul Salzburg-ului. Ca și Viena, Salzburg este genul de oraș care nu emoționează în atmosfera generală austrică, din nici un punct de vedere. Pe stradă nimeni nu este prea zgomotos, oamenii nu se privesc în mod deosebit ca și cum i-ar interesa mai mult decît un articol vestimentar, iar clădirile respectă cu sfințenie reguli de înălțime, de culoare și tipic arhitectonic. Pentru că pun mare accent pe vestimentație, cochetăria austriecilor fiind recunoscută din vremuri imperiale, faptul că punga lui de cumpărături de un verde închis se asortează în această duminică ploioasă de iunie cu verdele poșetei ei nu este o întîmplare. Vorba unei prietene, mai rar vezi astfel de orașe în care moda se plimbă pe stradă.

Cafeaua, respectiv mélange-ul vienez, are tradiție de sute de ani în societatea aristocrată a cochetei capitale și astfel se explică de ce cafenele precum Cafe Central, deschisă în anul 1876, Cafe Sluka, deschisă în anul 1891, sau Cafe Jelinek, deschisă în anul 1901, frecventate de figuri marcante ale secolelor XIX și XX precum Franz Kafka, Sigmund Freud, Alfred Adler, Lev Troțki, Robert Musil și alții, sînt percepute ca centre de cultură de o importanță mondială. Observi mese singuratice la care stau cochete dame în vîrstă cu machiaj simplu, mănuși de dantelă și costum deux-pièces, meticulos alese în acord cu apariția generală, citind ziare precum Der Standard, Kurier sau Der Spiegel, sorbind silențios din mélange și gustînd fără grabă din ștrudelul acoperit de crema caldă de vanilie.

Sînt atît de bine poziționați, organizați și eficienți încît, chiar și în timp de pandemie, viața lor nu pare a se schimba. Nu mi s-au părut preocupați de a-și critica în mod constant oamenii de decizie, de a se împotrivi în permanență factorului politic, cei mai mulți văzîndu-și de calitatea crescîndă a propriei vieți. Păreau a avea încredere că primesc de la stat informații corecte și că cei care trebuie să acționeze prin natura funcției cu care au fost învestiți au un simț al datoriei care, în general, liniștește opinia publică. Nu am simțit panica oamenilor, nu am văzut propagandiști și activiști ai unor opinii contrare de dragul contradicției și nu am simțit nevoia de a mă prinde în hățișul unei ideologii conspiraționiste. Cei mai mulți mi s-au părut răbdători, convinși de capacitatea lor de a trece împreună peste dificultăți, iar simțul comunității este adînc împămîntenit în cultura lor (poate cu altă ocazie am să explic pe larg cum se manifestă această convingere în Austria). Este reconfortant să locuiești într-o țară care îți conferă încredere.

Concluzia mea este valabilă pentru viitor, un viitor pe care îl veți alege fiecare la momentul oportun. Sînt convins că deocamdată nu putem mai mult. A accepta România înseamnă să-mi accept propriile defecte. Nicăieri nu am fost supus propriilor neajunsuri conceptuale mai mult ca în Austria. Însă am înțeles că o parte din mine este dependentă de imperfecțiunea românească, tot la fel cum cealaltă parte năzuiește necontenit la irealul mentalității austriece. Nu m-am resemnat, nu am capitulat, este încă mult de muncă în țara mea, însă privind înspre România, am înțeles că rezultatele vor veni exact atunci cînd trebuie și că, din cînd în cînd, nu strică și puțină indulgență, o binemeritată clipă de liniște. În ceea ce mă privește, poate că e efectul pandemiei, poate că pur și simplu am obosit să mă tot lupt cu propria-mi persoană, însă cred că dacă nu interiorizăm momentele de pace, n-am înțeles nimic din război. Vorba dramaturgului englez Somerset W. Maugham: „Într-adevăr, uneori stelele ard mai tare văzute din șanț decît de pe vîrful muntelui”.

Foto: wikimedia commons