N-o să fiu niciodată

Tuturor ni s-a întîmplat, cred, să ne imaginăm cu plăcere frustă ce am putea să facem în această viață a noastră, uneori atît de simplă, încît exercițiul imaginației devine o necesitate dominantă. Acum, în pandemie de peste un an de zile, rătăciți printre pereți, imaginația o ia uneori razna spre tărîmurile utopice ale fabulației, atît de utopice încît uneori simți cum sari calul peste drum, în zona distopică a imposibilităților.

Am grămezi de idei despre ce mi-ar fi plăcut să fac, ce mi-ar plăcea, toată viața am avut. Dar, brusc, am realizat că, de fapt, aș fi vrut ca eu să fiu o altă persoană, că lucrurile pe care mi le imaginam nu erau ale mele, despre mine și despre viața mea, erau ale altui „eu”, un alter ego mai curajos, mai frumos, mai bine înfipt în realitate decît am fost eu vreodată. Mai liber, mai zburdalnic, ba chiar de-a dreptul nebunatic. Predicînd cu obstinație despre autenticitate, a devenit cam zăpăcitor de creiere felul în care nu accept cine sînt cu adevărat. Nu recunosc, nu aprob.

Poate că a sosit timpul să învăț să fiu mulțumită să fiu eu însămi, așa cum sînt. Să aleg ce îmi place mie, cea amețită, cea care e un pic silly și care de atîtea ori greșește. Ce îmi place mie cu adevărat, nu ce îmi imaginez că ar putea să-mi placă. Tocmai am realizat ce și cum. Mari adevăruri m-au izbit peste frunte. Iar. E o chestie ciclică, se duce, se întoarce, nu cred că îmi ajung 80 de ani, media de vîrstă (cine o fi stabilit-o?!), pentru a ști cine sînt exact. Pentru a rămîne într-o formă, care să fie a mea și să fiu mulțumită. Cum ziceam, o zăpăcită. Ia să vedem, acum, ce am mai descoperit?!

Nu, n-o să fiu niciodată globe trotter. E timpul să admit. N-o să colind cu rucsacul în spate pînă în vîrf de Machu Picchu sau prin parcurile naționale din Thailanda, nici n-o să mîngîi elefanții prin Africa, bucurîndu-mă tainic de măreția lor, nici n-o să stau pierdută de admirație în fața unui templu shaolin. Singurul lucru pe care mi-l doresc eu, cea adevărată, e să stau pe aceeași plajă din Grecia, unde mă simt în siguranță și fericită. Veci și pururea. Nu sînt vreo aventuroasă de felul meu, deși mi-aș fi dorit.

Nu, n-o să fiu vreun mare chef, în ciuda nenumăratelor cărți de bucate adunate pe rafturi și chiar cărate peste mări și țări, în ciuda nenumăratelor încercări de a găti lucruri diferite, cu ingrediente exotice sau cel puțin nemaiîncercate. Gătesc bine, fac prăjituri bune, dar nenumărate alte femei o fac, nu sînt deosebită de ele. Nu e o pasiune obsesivă, nu o să-mi deschid patiserie și nici cafenea, acest tablou zugrăvit în tonuri pastel în capul meu de atîtea ori e doar o fantezie. N-o să vă vină să credeți că m-am imaginat pînă și patroană de pensiune și am pictat în detaliu cum o să-mi fac oaspeții să adore locul și să se întoarcă. La prăjiturile mele, la floricelele din tot locul, la atmosfera zen. E timpul să recunosc că nu mi-ar plăcea de fapt să salahoresc toată ziua, ca o furnică superharnică și dedicată. Aș alege mai degrabă un colțișor liniștit în care să visez la toate acestea, cu un pled colorat aruncat pe picioare și cu o carte în mînă. Să visez la cît de dulce e nefăcutul, nimicul. Asta sînt și pace, alta mama nu mai face.

N-o să fiu niciodată o alergătoare, deși în gînd am alergat prin parcuri și pe străzi, sportivă nevoie mare, antrenată și gata să înfrunt bătrînețea de pe poziții de forță. Am vizualizat în cele mai mici detalii detașarea și plutirea alergătorului de cursă lungă, contopirea cu natura din jur, liniștea nemărginită a firii, pacea coborîtă adînc în sufletul lui. Adică al meu, în timp ce aș fi alergat. Zvîcnetul regulat al mușchilor, elasticitatea încheieturilor, inima răsunînd puternic ca un clopot, fericită de infuzia de forță și tinerețe. Dar, din nou, prefer lentoarea veche și aburoasă a statului, nepăsîndu-mi prea mult de bătăile rarefiate ale pulsului, ce păcat, dar ce să fac?! Cum să fac să-mi placă ce nu-mi place?! Am încercat și nu am reușit. Nici o endorfină nu a vrut să răsară pe cîmpurile aride ale exercițiilor mele fizice. N-a vrut și pace.

N-o să fiu niciodată o ființă deschisă, ultrasociabilă și doldora de empatie. Deși aș fi vrut. M-am străduit să fiu. A fost una dintre aspirațiile mele, de cînd mă știu nu mai pot de admirație pentru oamenii calzi, deschiși, în jurul cărora roiesc prietenii, care sînt implicați în viața socială, știu pe toată lumea, sînt o bucurie pentru oricine ajunge în preajma lor. Ce oameni minunați! Dar a sosit timpul să recunosc că sînt mai degrabă închisă, genul sălbatic și retras, petrecerile sînt pentru mine „gălăgie”, nu înțeleg nimic din dans și vibrația lui magică, iar dorința de socializare e mai degrabă ascunsă prin niscaiva cotloane adînci și uneori greu de găsit chiar și de către mine. Mi-am imaginat cu drag că sînt altfel, dar nu sînt. Într-un grup de oameni stau mai degrabă într-un colț, iarăși un colț, prefer să fiu observator, nu participant dedicat, flacăra dătătoare de căldură și lumină la care se încălzesc ceilalți. Pare un pic trist că mi-am imaginat atîta timp cum aș fi altfel, dar ce să fac?! Asta sînt. Și poate nu e trist deloc, poate așa sînt încercările vieții. Cauți și tot cauți. Pînă te găsești pe tine, cel adevărat. Pînă te accepți pe tine. Și nu mai e trist deloc dacă reușești să te împaci tu cu tine însăți. Nu te mai simți pus la colț, necorespunzător. Ajungi să simți că aceasta este starea ta naturală, „colțică” și „colțată”. Poate ești o floare de colț, care încă nu a dat colțul. Care e minunată stînd ea așa, dulce și singurică, pe colțul ei de stîncă.

Mereu mi-am imaginat cît de deșteaptă aș putea fi, cît de cultă, o femeie brici, doldora de cunoștințe prețioase despre orice, de la literatură la politică, implicată și specială, un diamant de mare clasă între alte giuvaeruri, capabilă să poarte discuții elevate despre omenire și planetă. Dar adevărul e că politica mă plictisește cumplit și memoria mea nu este o capodoperă, de fapt e atît de proastă, încît nu contenesc să mă mir că mai știu cum mă cheamă. Cred că numai prin repetiție am ajuns la fixarea numelui propriu în analele memoriei personale. Stau mai bine cu memoria afectivă, dar nu cred că poate fi folosită într-o discuție elevată. Silly me!

Niciodată nu voi fi multe altele, nici gospodină desăvîrșită (dacă puteți să credeți că acesta a fost un alt scenariu drag inimii mele, ce harnică aș putea fi, ce casă desăvîrșită și lustruită aș putea să am!), nici prietena perfectă (săracele prietenele mele!), nici femeia calmă și înțeleaptă, dînd naștere fără chinuri, în orice clipă, fengshui-ului și zen-ului lumii și revărsîndu-le peste ceilalți din preaplinul curcubeului. Nu, nu voi fi.

Sînt doar roluri în care imaginația mea m-a pus cu mult drag, puneri în scenă care mi-au produs multă bucurie, pentru că mă plăceam foarte mult alunecînd dintr-o ramă în alta. Cam ca în portretele din Harry Potter. Cu personaje care călătoreau dintr-un tablou în altul. Dar poate e timpul să recunosc că dacă am puțin timp liber, prefer să stau pe balcon, cu ochii pierduți în zare, cu degetele pierdute printre paginile unei cărți, scriind în gînd despre statul meu pe balcon și despre cuvintele care mi s-au lipt de degete. Nu să zbor pe valuri, lipită de o placă subțire de surf.

Asta e tot și nu e nimic altceva. Poate e destul. Pot fi mulțumită și cu mine, așa cum sînt. Pot fi și realistă, să trăiesc cu picioarele bine înfipte în realitatea colțoasă din mine și de jur împrejur. Pot să mă accept cu toate imperfecțiunile mele. Pot să mă plac. Pot să fac ceea ce îmi place să fac, nu ce aș vrea să îmi placă să fac. Da, voi fi foarte realistă. Am început deja. Sînt foarte realistă. Uitați-vă la mine. Sînt rațiunea întruchipată.

Te pomenești că acesta e noul meu tablou. Proaspătul meu scenariu.

Vai de capul meu! Nu-mi ajung nici 100 de ani la cîte rame albe am de înșirat pe pereți. Poate ar trebui să fiu mai rapidă. Asta nu mi-am imaginat încă.

Foto: flickr