Maturitatea, o boală greu de evitat

                                                                                    Dance like nobody’s watching.

Ca orice altă vîrstă, maturitatea prezintă niște simptome specifice, ca o boală ce trebuie definită clar pentru a fi recunoscută. Îmi amintesc încă anii adolescenței mele cînd mă uitam la mulțimea adulților din jurul meu și îmi spuneam cu disperare că nu vreau să ajung ca ei, erau dezamăgitori, cochilii goale care își pierduseră focul și apa vie. Le studiam mersul robotizat, frazele de lemn și mi se păreau o specie extraterestră, alienată. Singura mea spaimă adevărată era sa nu încep să pășesc și eu în același marș ritmat, să nu cumva să semnez aceleași contracte politicoase și înțesate de strategii de supraviețuire. Să nu-mi pierd visurile. Cum păreau să și le fi pierdut cu toții.

Lucrurile au devenit mai complicate, desigur, pe măsură ce trecerea a călcat peste epidermă, convingeri și speranțe, făcîndu-le mototol, modelînd cum numai ea știe să o facă. Cum să te opui?! Cum să lupți contra inevitabilului?! Poate doar cunoscînd bine simptomele.

Cînd esti matur?

Atunci cînd nu mai spui tot ce gîndești, cînd ai învățat să te uiți în ochii celuilalt și să îl minți cu artă și precizie milimetrică, cu abilitatea practicii îndelungate. Cînd îți controlezi emoțiile  cu șurubul aspru al voinței și furia oarbă care te-ar face să arunci cu lucrurile în pereți nu mai explodează decît în interiorul tău, în fibrele acelea neuronale fragile care îți irigă ființa. Odată distruse, te pomenești cu cîte o gaură neagră, o zonă lipsă pe desfășurătorul din carne și oase, harta aia proprie care îți arată unde e nordul și răsăritul vieții, unde e sudul și apusul. Te lovește uneori boala provocată de detunările interioare și zici că e bătrînețea.

Atunci cînd îți controlezi tristețea cruntă care te face să te holbezi cu ochii goi la țesătura microscopică gri-oțel a lumii, rămîi calm cînd barca ta intră din plin într-un iceberg, știind că totul trece și, dacă nu trece, tot trece. Se scufundă azi, se ridică mîine. Și dacă nu, mare scofală. Clar, cînd ești un ipocrit măiastru, atunci ești matur. Cînd ai învățat să spui ce se așteaptă de la tine ca să dai bine. Cînd șeful se răstește și are aere de ciocoi asmuțit asupra iobagilor, iar tu știi deja cum să zîmbești și cum să folosești arcușul cel mai fin în reglarea dispozițiilor umorale. Ceea ce crezi cu adevărat poate să rămînă departe de ochii lumii, uneori departe chiar și de ochii tăi. Nu e ușor să te uiți în oglindă și să te regăsești, atît de rătăcit tu de tine însuți, atît de imperfect în toată maturitatea ta.

Tot matur ești cînd nu mai ai încredere în nimeni, viața te-a învățat că încrederea dăruită înseamnă suferință și că invariabil o să încasezi drept în moalele capului lovituri care te vor transforma într-o rîmă nevolnică tîrîndu-se pe asfaltul încins al durerii. Mai bine nu, mai bine te agiți în mijlocul vieții tale, te învîrtești repede, repede și în vîrtejul creat nimeni nu mai poate să-ți vadă inima. Poate nici n-o mai ai, ai rătăcit-o prin labirintul trădărilor.

Matur ești atunci cînd plasele de siguranță se țes în jurul tău zi după zi și ești perfect mulțumit de încolăcirea lor lipicioasă, nu mai vrei să riști nimic, de ce ai face-o?! E atît de bine în coconul obișnuințelor tale, rutina devine zeu absolut. În același timp, nu te poți lăsa o clipă pe tînjală, nu poți lăsa garda jos, nu care cumva să fii luat drept fraier sau, și mai rău, nu cumva să fii cu adevărat un fraier. Ai ziduri de beton care îți protejează inima de fîlfîirile iubirii, de emoțiile dulci ale începuturilor, plase de beton armat care îți protejează celulele de orice sclipire a noului.

Dacă totuși ești lovit, dacă vreo săgeată subțire și acidă străbate prin găurile infime ale plaselor, te vei preface că nu te-a durut, vei zîmbi curajos și te vei transforma într-un clovn cu mișcări de robot despicat. Matur pînă în pînzele albe.

Ești matur cînd nu mai trăiești în prezent, ci mereu în trecut sau în viitor, orice mișcare din prezent îți apare ca pictată în fața ochilor cu nenumăratele ei consecințe, benzi desenate ale posibilelor dezastre ce ți se pot întîmpla. Viața nu mai e simplă, un joc de copii, viața nu mai e un bungee jumping adolescentin, a devenit o chestie profund serioasă, cauză și efect înlănțuite într-un lanț gros ce te ancorează de realitate. Trebuie să fii foarte grav și serios, nebuniile sînt ceva inacceptabil, spontaneitatea e expulzată definitiv și irevocabil, ai o responsabilitate aici și trebuie să te ții de ea.

Maturitatea este atunci cînd nu mai speri la absoluturi și înveți să te descurci cu ce ai, atunci cînd perfecțiunea și-a dovedit absurditatea și știi că fericirea vine numai cîte un pic și pleacă repede. De ce să fii dezamăgit?! Ai experimentat deja dezamăgirea. De nenumărate ori chiar.  Nu e nimic plăcut în ea. E mai bine să înțelegi în profunzime legile și să te aștepți la tot ce poate fi mai rău, invariabil lucrurile pot sfîrși prost. Normal că sfîrșesc prost, la nivel absolut toți murim în cele din urmă. Dar e bine să fii cinic, te simți bine să fii cinic, e apanajul maturității sau pana ei de păun, cinismul te ține în siguranță, protejat. Fiindcă tu zîmbești drăguț și ipocrit, respectînd civilizat contractul social, știi că toți fac la fel și îți repeți asta zilnic, ca o mantră a spiritualității absolute. Zîmbetul de însoțitor de bord a devenit emblematic și vital. Ce dacă ești doar un însoțitor în propria ta viață?!

Cînd despici firul în 49, capacitatea ta de analiză a crescut exponențial cu anii adunați pe răboj și reușești să elimini toate variantele inutile cu viteză, așa măsori maturitatea. Ca atunci cînd îți cauți o pereche de pantofi și alegerile sînt cu sutele. Dar tu sintetizezi și pleci acasă cu perechea perfectă. Chestie relativă, după două zile s-ar putea să te întrebi de ce naiba ți-ai luat pantofii ăștia care te bat la călcîi de te omoară.

Cînd ești pe deplin matur?

Cînd înveți să te descurci singur, ești pe cont propriu, pe picioarele tale bine înfipte în solul mișcător al planetei, nu mai depinzi de nimeni și știi că orice problemă are o soluție. Mai mult sau mai puțin. Nu mai ai nevoie de ajutorul nimănui, ești liber să te învelești în singurătate ca într-un cocon, nimeni nu mai poate să străbată orizontul pînă la tine, nu permiți nici o intruziune nepoftită, că doar toți sîntem supuși greșelii și suferința e adusă întotdeauna de cei supuși greșelii. Mai bine nu.

Cicatrice peste cicatrice, maturitatea s-a înălțat pe un zid de cicatrici. Ea însăși e o cicatrice uriașă, cu pielea arsă și atîrnînd îngroșată și ridată peste marginile vechilor răni. Maturitatea are perversitatea ei, e impură și decantată din limpezimea și naivitatea vîrstelor anterioare. Decantată în acest lichid tulbure, în care nu ni se mai văd limpede ochii. Unii copii, în înțelepciunea lor înnăscută și nu dobîndită, spun inocenți: „Eu vreau să rămîn mic.” Nu vor să se facă mari. Știu ei de ce.

Maturitatea e deseori fricoasă, mincinoasă, lipsită de îndrăznela pasului în gol. Stă cuminte în colțișorul ei și nu mai speră să schimbe lumea. Se uită la copii și la adolescenți și nu se mai recunoaște. Se uită cu superioritate, de parcă ar fi cîștigat ceva. Cînd de fapt a pierdut.

Mă uit drept la diamantul din fața mea, pe care scrie în graffiti negru Maturitate. E real, așa este. Una dintre realități. Am văzut limpede în apele lui străveziu rectangulare. Dar știu că pot să privesc și din cealaltă parte. Nu trebuie decît să-l întorc. Maturitatea se înfiripă aici din pene argintii de porumbel și zboară încet, ca o pasăre moale și albă printre luminile diamantului. Realitatea din cealaltă parte. A paharului plin. Realitatea mea. A oricui dorește.

Cred că asta e maturitatea. Da, asta e. Cînd știi ce e și te construiești conștient taman invers. Asta e ideea de bază, că ești conștient. Maturitatea este atunci cînd te opui din toate puterile să fii matur. Cînd respecți legile adolescenței și ale copilăriei. Și toate sînt cu susu-n jos.

Știi că oamenii pot să te fraiereasca și te lași fraierit. Cine știe, poate unul pe care îl ajuți chiar are nevoie să fie ajutat. Lași garda jos din cînd în cînd, să poți savura trăitul cu toate exploziile lui. Nu îi mai spui tinereții că iubirea nu durează, dacă ai noroc durează. Rîzi mult și des, din senin și cu cei dragi lipiți de inima ta, ba chiar și cu ceilalți, oameni frumoși pe Pămînt. Te scuturi de cinism și de apele lui noroios vîrtoase și treci peste trădarea prietenilor, de atîtea ori am trădat și noi, chiar dacă ni se pare că sîntem sferici și fără pată. Toți sîntem la fel, toți o apă și-un pămînt. Îi putem ierta pe ceilalți și ne putem ierta pe noi înșine.

Atunci ești matur cînd înlături evidența zilelor rele și o regăsești pe cea a zilelor cu soare, cînd știi că oamenii au frumosul în ei, că iubirea durează o veșnicie.

Maturitatea deplină e atunci cînd ai curaj. În ciuda a tot și a toate. În ciuda experienței și a înțelepciunii. Curajul nemăsurat să ieși în lume cu inima dezvelită, pulsînd roșu-cald sub cerul peruzea, curajul să te uiți în ochii oamenilor și să te dezvălui adevăr după adevăr, aripă după aripă, curajul de nedescris de a te simți umblînd pe culme, o culme ca o sfoara întinsă, gata să cazi și totuși alergînd înainte cu o siguranță de nedescris, o siguranță nebună și aiurită.

Așa și numai așa poate reușești să faci lumea cu o picătură mai bună, cu un fulg mai curată.

Poate un om va zîmbi mai mult pentru că i-ai fost curcubeu.

Maturitatea înseamnă să te pierzi continuu și să te făurești continuu.

Aceasta e maturitatea. Cel puțin de unde mă uit eu.

Foto: flickr.com