Înapoi la grădiniță

Brusc, lucrurile s-au precipitat. Ashling, recrutoarea mea numărul 2, cea care mă suna plină de entuziasm să mă întrebe ce se mai aude cu QTS-ul meu și dacă poate să-mi planifice un interviu cu cutare grădiniță grozavă și apoi dispărea în ceață cu tot cu interviu (eu mă minunam ce stil are, atac frontal plin de drăgălășenii, apoi servus și la revedere), cum spuneam, această interesantă Ashling m-a sunat că în sfîrșit mi-a găsit grădinița vieții mele. Ba chiar avea și a doua grădiniță a vieții mele, la ambele dorea să-mi aranjeze interviuri. Fiind convinsă că iar o să se aleagă praful de programările ei, mereu lanțul se rupea pe undeva, ba uita să le confirme angajatorilor, ba uita să-mi trimită link-ul cu Zoom întîlnirea, i-am zis, încercînd să-mi regăsesc entuziasmul, „Da, sînt liberă miercuri, pune-le pe amîndouă una după alta”, am spus, cu gîndul să îmi ratez o singură zi în așteptare aiuristică.

Zis și făcut. În prima fază, Ashling s-a autodepășit. Mi-a programat interviurile, cu ora exactă, mi-a trimis site-urile grădinițelor cu sfatul să le studiez de-a fir a păr, plus mi-a dat o grămadă de indicații, gen „Reține neapărat care sînt cele 7 arii de învățare pentru Early Years!” Zis și făcut. Am tocit tot felul de chestii, am studiat site-urile chițibușînd toate detaliile, m-am pregătit psihic, adică am încercat să îmi țin în frîu incredulitatea nebună care mă stăpînea. „Nu poate fi real, spunea o mică parte rebelă a creierului meu, nu poate fi adevărat ca tu să ai un interviu cu o directoare de grădiniță, interviu care pe lîngă că e un INTERVIU, mai e și online! În viața ta nu ai avut un interviu față în față. Ce ai tu habar despre grădinițe?! Despre copilași așa mici?! Nu știi nimic, ești complet nebună, ești dusă cu sorcova, ai luat-o rău pe arătură! Ești într-o zonă a imaginarului din care nu ai cum să ieși întreagă. Fugi! Fugi cît încă mai poți!” Spaima se furișa lipicios de-a lungul tuturor gîndurilor mele, iar adrenalina mi se zbuciuma isterică prin celule. Mintea mea cea rațională sau mai degrabă zona pozitivă a minții mele, marele meu dar, pe care nu știu cum de l-am meritat, lupta cu toate armele ei fermecate, cu spada înmuiată în azur, ciopîrțind nemilos orice umbră neagră amenința să mă cufunde cu forța în apa realității și să mă înece. „Las’că o să te descurci! Ce poate fi așa de greu?! Copiii tot copii, indiferent de vîrstă. Ești deșteaptă, te pricepi la prunci, o să faci față! Mare lucru un interviu pe Zoom, e ca o oră de curs, din care ai avut atîtea. Curaj! Nu o să te lași doborîtă de o nimica toată!”. Da, cam așa a decurs pregătirea mea psihologică. Alunecări între realitatea cruntă și imaginarul eroic.

Vine dimineața cu pricina. La 9:30 interviu cu prima grădiniță. Aștept încă invitația pentru ședința zoom de la Ashling. Învățată deja cu metoda ei de lucru, la 9:30 pun mîna pe telefon și, ca un kamikaze adevărat, cu picioarele tremurînd ca gelatina, sun direct la grădinița vieții mele. Îmi răspunde chiar directoarea. Nu credea că mai avem vreo întîlnire, pentru că Ashling nu a confirmat că eu sînt disponibilă. Dar dacă eu pot, ne întîlnim la 10. Nu pot, zic eu cu îndrăzneală. Am un alt interviu. La al doilea primisem deja invitația, era bătut în cuie. Dar pot la 11. Zis și făcut. Primesc imediat un mesaj de confirmare. „I will face time call you.” Ce Papură Vodă să înțeleg din asta?! Pricep cuvintele, dar nu și mesajul. Așa sînt eu bună la multe lucruri, inclusiv la tehnologia secolului. Dau pe dinafară! Tastez repede pe Google și aflu că „face time” înseamnă că întîlnirea va fi prin intermediul unei aplicații de pe telefon. Nu pe laptop. Stau și meditez îndelung ce înseamnă asta. Îmi fac cruce în cerul gurii și sper că e vorba despre WhatsApp, nu de alta, dar nu cred că am altă aplicație.

Între timp îmi începe al doilea interviu, care acum e primul. De atîta agitație, inima îmi bate tontoroiul și aerul intră și iese cam gîfîit printre buzele încleștate. Răsuflu adînc, de-mi simt respirația ajungînd pînă în călcîie și mă loghez. Un eu mic al meu sare pe margine, într-un colț al încăperii, și supraveghează ce se întîmplă. E perfect mulțumit. Ca la orice examen al tinereții, odată începută „alergarea”, uit de orice emoție și intru în modul de luptă. Spiritul de războinic care viețuiește și el pe undeva prin cotloanele minții mele, iese în față și preia conducerea. Parez toate întrebările cu tupeu (singura calitate care mă salvează de neștiință), merg înainte bazîndu-mă pe chestii de bun simț și pe intuiție, pe cunoașterea firii umane. E aplicabilă de la mic la mare, gîndesc eu cu speranță nebună.

„Ce faci dacă un copil îl mușcă pe celălalt?!” Sfinte Sisoe! Ce e cu întrebarea asta?! O să am de-a face cu pruncuți mici, drăguți și care mușcă?! Inventez un răspuns amplu și dau din gură ca o morișcă stricată, sperînd că printre atîtea vorbe voi nimeri și răspunsul corect. Cea care mă ascultă pare mulțumită, dar parcă poți să știi! Englezii ăștia sînt atît de prietenoși, de plăcuți, încît probabil te pică examenul cu două zîmbete, nu cu unul. Mă întreabă dacă știu cele 7 arii de învățare din Early Years, of course, răspund eu, în sfîrșit în cunoștință de cauză, nu degeaba am avut-o pe Ashling, care m-a dăscălit, într-una din fazele ei marcate de prezență. Le recit cu prestanță, exact cum mi le-am șoptit singură în miez de noapte, pe punctul de a adormi cu o seară înainte.

Oricum, creierul meu se minunează de unul singur ce e cu atîta exercițiu pe capul lui și dacă am vreun scop ascuns, ca de pildă cel de a trăi peste 100 de ani, ca japonezii. Iar dacă da, îmi sugerează să mă apuc și de o nouă limbă străină, poate de italiană, că tot imi plac mie pastele. Nu care cumva să stau degeaba vreo secundă. E clar că își bate joc de mine.

Interviul merge bine, ba chiar strălucit, aș putea să afirm la prima vedere. Ce mai calea, valea, zîmbim amîndouă încîntate una de alta, mie îmi place de ea pentru că îmi pune așa întrebări bune, la care știu să răspund, pentru că fața ei luminoasă mă impulsionează să-mi iau mare avînt, să vorbesc și să tot vorbesc, ei îi place evident de mine pentru că e britanică și atît, oh, atît de politicoasă.

Încep deja să mă uit pe furiș spre ceas, au trecut 40 de minute și acuș îmi începe al doilea interviu, cine m-o fi pus să-l pun așa de aproape. Dar se termină totul  la timp, cu revărsări de încîntare, sînt sigură că iau job-ul ăsta, dar totuși nu te poți baza pe frumusețea acestei relații proaspăt construite, e doar o convenție socială, tre’ să fii conștient de asta, dacă vrei să supraviețuiești aici.

Repede, al doilea interviu. Îmi montez telefonul pe un suport și aștept plină de speranță că am intuit aplicația, că asta spunea mesajul. Intră, femeie, pe WhatsApp!

Imediat apare doamna cea drăguță. Discuția începe lejer și rămîne așa, deși are cîteva puncte de tensiune, cînd întrebările sînt atît de neașteptate, încît trebuie să mă străduiesc din răsputeri să înțeleg situația și să-i găsesc o rezolvare.

De-a dreptul înțeleaptă, doamna cea drăguță nu mă pune să recit chestii tocite, știe că habar nu am de știința de carte corespunzătoare situației, în viața mea nu m-am întîlnit cu prea mulți copilași mititei, cu excepția fiului meu, cu mult timp în urmă. Chiar cu foarte mult timp în urmă. Îmi este clar ce face, îmi testează abilitățile, intuiția, capacitatea de a rezolva o situație dramatică. Știe că am mai avut un interviu înainte și e pregătită să vadă rapid dacă mă vrea sau nu. E pregătită să cîștige, așa cum sînt și eu.

La început nu mi-am dat seama ce se întîmplă. Aici, în Londra, e o mare ofertă de lucru în școli și în grădinițe. Zeci de posturi libere, nu unul, nu patru, zeci! Cred că așa se explică de ce doamna cea drăguță a decis relativ repede și a conchis că eu sînt alegerea corectă. Eu, la 53, fără pregătire în domeniul educației preșcolare, cu genunchii scîrțîitori (recunosc, asta nu i-am spus-o!), eu, avînd doar această mare iubire pentru copii, acest entuziasm naiv de a accepta o provocare atît de interesantă, de trăznită. O mică parte a minții mele își mîngîie bărbia meditativ și întreabă cu blîndețe stoică: „De ce faci o asemenea aiureală?! Ai cam luat-o complet razna și ai sărit de pe șine, dacă îmi dai voie să-ți zic niște adevăruri. Nu ești normală, femeie! Alergi de aiurea spre nu se știe unde, interesant nu e echivalent cu posibil, oprește-te pînă mai ai timp!” O mică parte, pe care, ca de obicei, nu o bag în seamă. Dacă mă luam după ea, nu mai făceam niciodată vreun pas în vreo direcție. Stăteam și acum în culcușul meu cald și confortabil. Unde nu era rău deloc. Dau la o parte gîndurile sîcîitoare și revin cu un zîmbet în fața ecranului, unde tocmai sînt întrebată dacă doresc să vin la următorul interviu care va avea loc la grădiniță. Proba de foc. Printre copilași. Mă vor primi cu brațele deschise sau nu?! Aprob entuziastă, nevenindu-mi să cred.

Am țopăit prin casă. Am rîs de bucurie. În prima fază. În faza numărul doi m-am chircit de groază. Acum era acum! Cu adulții, treacă, meargă. Dar acum, copilași la orizont! Vai! De doi ani jumate! Vai de mine și de mine! O spaimă în zig-zag a început să-mi sape de la rădăcină mărețele castele din cărți de joc.

Apoi am răsuflat adînc de trei ori. Din nou. În ritmul ăsta, cred că pot să sar la cursuri avansate de yoga. Nu acolo e cu respirația si meditația?! Iar dacă o să lucrez cu cei mici, sigur voi face și mișcările necesare.

E clar că voi fi aruncată în mijlocul leilor, pardon, în mijlocul copilașilor, dar ce Papură Vodă o să fac eu acolo?! Doi ani jumate?! Ce o fi însemnînd asta?! Cît or fi de înalți? Cît firul de iarbă?! Cît floarea soarelui?! Pînă la genunchi?

Ups! Sfaturi noi de la Ashling. Cînd vorbești cu pruncii, să fii la nivelul lor. Mă ridic repede de la laptop și fac niște genoflexiuni. Scîrța, scîrța îmi protestează genunchii cu putere. Da, nu e cazul să mă ghemuiesc, că nu mă mai ridic. Nu cred că aș face impresie prea bună doamnei dacă ar trebui să fiu ridicată de colege și repusă la verticală. Tre’ să fiu înțeleaptă. Dar care să fie soluția?! Îmi trebuie un scăunel. Scăunelul salvator! Sînt convinsă că sînt niscaiva pe acolo. Problema asta fiind rezolvată, deschid repede YouTube-ul și caut cîntecele pentru copii mici, mici, ca niște pitici. Deși nu știu ce vreau să fac cu asta. Personal, cînt ca măgarul lui Buridan și dansez ca o sperietoare de ciori. Două din marile mele talente. Lipsă. Nu am avut niciodată abilități de acest gen. Dar acum defilez prin lumina crepusculară a living-ului răcnind cît mă țin bojocii și dînd din aripi ca o cioară beteagă. Ai mei mă privesc cu gura căscată. E clar ce le trece prin cap, le văd gîndurile ca și cum ar fi scrise: „Oare a dat în mintea copiilor?!” Dar ce știu ei, aș vrea să-i văd pe ei cum fac față în mijlocul pițirleilor.

Mă cutremur și sper să pun geană peste geană la noapte, în timp ce fredonez „if you’re happy and you know it, clap your hands...”

Dimineața următoare curge cu viteză alarmantă spre punctul culminant, în care eu pășesc ca speriată de bombe pe poarta grădiniței și dau de cei mai dulci mititiei ever. În rochițe și codițe, în papucei gingășei și drăguței foc. Sînt la joacă afară, în grădină. Nu trebuie să fac nimic, mi s-a zis, doar să fiu cu ei, printre ei. Așa că asta fac. Uit de genunchi în timp ce ne jucăm împreună la bazinul cu apă și facem supă din frunze și pești grăsunei, în timp ce le fac „cucu, bau!” la ieșirea din tunelul colorat prin care aleargă cu pașii lor mici. Chiar am momente în care uit de doamna cea drăguță care stă într-un colț și scrie. Nu știu ce scrie, dar despre mine scrie, evident. Cumva, timpul trece în galop de mustang sălbatic, liber și frumos, printre leagăne și tobogane, jucărele și cîrlionți de copii frumoși. Gata, s-a terminat. Sînt invitată pentru o mică discuție în biroul doamnei, care îmi spune cu fața strălucind că se bucură că am foarte mult bun simț în legătură cu pruncii și un simț interior a ceea ce trebuie să fac. Mă relaxez fericită sub ploaia călduță a cuvintelor bune, mai răspund la niște întrebări și ies pe poartă, pe strada frumoasă cu clădiri albe, victoriene și copaci maiestuoși, înalți pînă la cer. Merg ca în transă. Plutesc, mai exact.

Doamna cea drăguță m-a angajat.

Foto: flickr