Granițele fricii
„Bună ziua! Am venit să instalăm frica. Conform Directivei 359, Hotărîrea 8, toate familiile trebuie să aibă frica instalată în termen de 120 de zile.”
M-am tot gîndit la rîndurile astea din cartea lui Rui Zink, Instalarea Fricii. Şi, cumva, am asociat totul cu virusul care ne-a încremenit vieţile, pîndindu-ne schimonosit precum Gollum inelul lui Sauron („Me wants it! Me needs it!”), cu un rînjet pocit pe chip, aşteptînd să-i deschidem uşa, să cedăm, să-i ignorăm virulenţa, să-i contestăm puterea sau chiar existenţa. Doar ca virusul să obţină ce vrea: victime.
Sîntem 7,594 miliarde de oameni în lume. Drept urmare, există cel puţin 7,594 miliarde de faţete ale fricii. Şi nu m-aş simţi vreodată îndreptăţită să judec un om din mulţimea asta uriaşă, pentru cum a trăit şi cum încă trăieşte sentimentul fricii în vremuri grele.
Dar trebuie să spun că am simţit adesea frustrare şi jenă în faţa altora, atunci cînd am părut realmente paranoică, doar pentru că purtam mască, sau pentru că păstram distanţa recomandată şi pentru că am crezut şi cred că virusul ăsta păcătos este al naibii de real.
Am încetat să mai simt ruşine abia în momentul în care am văzut că nu sînt singura care se teme. Am văzut şi văd în continuare oameni care nu îşi revin, pentru că sentimentul fricii este încă prezent în viaţa lor, în casele lor, în gînd, în fiecare gest, în fiecare ieşire şi, apoi, la fiecare revenire acasă.
M-am gîndit luni întregi la felul în care alţii sînt nevoiţi să stăpînească teama. Mi-am imaginat un prieten, nevăzător din naştere, expus în faţa unui virus – invizibil, dar omniprezent –, încercînd să se protejeze, să păstreze distanţe, să anticipeze pericolul, în fine, să iasă cu bine din nebuloasa pandemiei. Ca în Parabola orbilor, pictura lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, în care un şir de oameni nevăzători urmează, încrezători, o călăuză, oarbă şi ea.
Pentru că nu am ştiut cum altfel să îmi temperez frica, m-am pus în locul oamenilor aflaţi în situaţii cu adevărat grave: bătrîni singuri, familii cu mulţi copii şi venituri mici, oameni săraci, oameni cu rate şi rămaşi fără job, bolnavi de cancer sau alţii care tocmai au aflat că au vreo boală cruntă. Oricît de pesimistă şi abruptă este abordarea, a fost singura care mi-a echilibrat judecata în faţa anxietăţii. Nefericirea propriei izolări capătă nuanţe noi atunci cînd înţelegi că, poate, eşti printre cei mai norocoşi izolaţi din lume, dacă te priveşti raportat la potopul de nefericiri din jur.
Aş fi putut trăi în cartierele înghesuite fără aer – las favelas din São Paulo, Brazilia –, sau în fundătura unei străzi din suburbia unei metropole. La fel cum aş fi putut trăi într-o casă – luxury mansion – cu grădină şi vedere la ocean, făcînd live-uri pe Instagram şi îndemnînd lumea să stea acasă. Aş fi putut, la fel de bine, să trăiesc într-o garsonieră de 23 de metri pătraţi, fără balcon, cu chicinetă şi baie cît chicineta, unde m-aş fi sufocat la propriu şi la figurat.
Mi-am impus atunci să cred că trăiesc „în cea mai bună dintre lumile posibile”, asemeni lui Pangloss din Candid al lui Voltaire: „Mi se pare cel puţin hilar felul în care, în timpuri de criză, închis între patru pereţi, îţi impui să fii filosoful optimist al casei tale şi te chinuieşti să te îndepărtezi, cu paşi de dinozaur, de angoasele existenţialiştilor doar pentru ca, a doua zi, să te afunzi în ditamai oceanul de frică şi gînduri negre“.
Dar am făcut pace cu mine şi cu neliniştile mele, atît cît am putut. Am mutat săptămînal mobilă, ca şi cum neclintirea mea ar fi fost anihiliată de călătoriile mobilierului prin casă.
Fotoliul din sufragerie a devenit piesa de rezistenţă a singurătăţii. Este un fotoliu bleu cu bumbi. Uneori, şi-a schimbat culoarea. Peste el, am tot aşternut, în timpul ăsta, cuverturi albe, sau turcoaz, sau albastru cobalt. Sînt singurele pături pe care le am. Exceptînd cea mov, pe care am folosit-o pe post de rezervă, atunci cînd toate celelalte erau la spălat. Pe fotoliul bleu cu bumbi, am trăit viaţa asta nouă – „normalitatea cea nouă” – uneori, cu senzaţia că mi-a devenit cel mai bun prieten. Şi mi s-a părut de multe ori de-a dreptul straniu faptul că mi-am îndesat, la propriu, zeci de zile şi mii de trăiri în pînza groasă a unui produs suedez cu patru picioare.
Pe el, cu laptopul în braţe, am citit în disperare studii serioase, elaborate, ale oamenilor de ştiinţă, fără să pricep o boabă din terminologia medicală, dar măcar am înţeles că nu e de joacă, ci e cît se poate de grav, iar asta mă responsabilizează.
Alteori, m-am înfuriat citind în online conspiraţii mediocre, nefondate, enunţate cu un vocabular minimal – dar percutant – ca să priceapă mulţi, iar teoriile să cîştige adepţi.
Au fost multe zilele în care m-am minţit că sînt bine, că nu mă panichez, că gogoşile, clătitele, pastele şi improvizaţiile din tigăi mă vor ajuta s-o scot la capăt onorabil, mai grasă şi mai frumoasă şi mereu devreme-acasă (de unde oricum nu plecam). M-am amăgit făcînd mişto de mine pe Facebook, postînd toate prostiile care-mi treceau prin cap, căutînd confirmarea celorlalţi izolaţi, prin rîsete, inimioare sau strîngeri în braţe. Am citit poveştile prietenilor despre izolare, am rîs, m-am speriat, am empatizat sau m-am revoltat. Cînd am clacat, am punctat în statusuri interminabile fiecare moment de cădere, cînd nu voiam să trag nici măcar draperia, pentru că soarele de sîmbătă era oricum acelaşi cu cel de marţi sau joi, iar blocul din faţă era tot gri şi tot acolo. Mai puţin oamenii de pe balcoane, care erau o noutate, şi care nici nu ştiam că există pînă-n pandemie.
Am citit puţine cărţi noi. În schimb, am recitit volume care nu-ţi fac neapărat bine în vremurile astea, pentru că-ţi accentuează panica, dar le-am recitit ca pe un fel de leac literar: „O să treacă, da, o să treacă. În cărţi mereu trece.”
M-am spălat pe mîini de sute, sute de ori, convinsă că ele sînt duşmanul meu, că, dacă mi se va trage ceva rău, de la ele mi se trage. Că ele poartă, de colo-colo, nevăzutul ăsta care ne ameninţă. Într-o zi, cu ochii în oglinda de la baie, cu mîinile pline de clăbuc, mi-am amintit de săpunul luat de pe jos şi înmînat unei femei în cadă, într-o scenă dintr-un film al lui Robert Bresson. Am căutat o zi întreagă să identific din ce film era scena (în felul ăsta a trecut mai uşor o zi din izolare). Şi apoi mi-am amintit de Un homme qui dort, omul care doarme al lui Perec. Carte şi film pe care oricum le adoram şi înainte, dar acum, în vremuri cu virus, deveniseră altceva.
Am privit şi tot privit scenele de început. E acolo o parte din scenariul izolării, pe care l-am rostogolit mulţi, ca pe un bolovan uriaş, de-a lungul a zeci de zile: singurătatea, blocajul emoţional, rutina şi angoasele, personajul tăcut întins pe pat, în camera sa în care singurul sunet care te scoate din amorţeală e o tuse. Tusea cuiva (nu ştim a cui), o tuse care tot revine la interval de cîteva secunde. Apoi vedem o chiuvetă şi un hol pustiu pe care apare un om de serviciu, apoi cadrul se mută în stradă, unde vedem o maşină de gunoi şi angajaţii, singurii care par să se expună vieţii de afară.
M-am uitat la imaginile astea ca la o oglindă a mea şi a multor multor alţii care ştiu că s-au simţit complet nefuncţionali fizic şi psihic, în faţa realităţii.
Nu prea ştiu cum să continui, dar, în timp ce îmi caut cuvintele, îmi vine în minte începutul din Serotonină, volumul lui Houellebecq: „E o mică pastilă albă, ovală, divizibilă”. Despre ea, la finalul cărţii, autorul ne spune că nu este garanţia fericirii, nu-ţi promite nimic, nu transformă, nu creează. Tot ce poate face este să te ajute să-ţi muţi gîndurile. (Da, dar unde să le muţi cînd în lume este pandemie şi sute de mii de oameni au murit? Şi încă nu s-a terminat?!)
De fapt, la asta mă gîndesc de fiecare dată cînd îmi aşez cele două pastile – la fel de albe, ovale şi divizibile – în căuşul unei linguriţe. Aşa le iau din toamna anului trecut. Nu le ating niciodată cu mîinile. La început, se întîmpla să le scap, să nu nimeresc linguriţa, aşa încît bucăţi întregi de posibilă vindecare au sfîrşit zdrobite prin colţurile bucătăriei.
Poate că, de fapt, cu asta ar fi trebuit să încep din capul locului. Dar m-am temut de judecata cititorului. Poate ar fi trebuit să fiu sinceră din primul paragraf şi să spun că, atunci cînd a început pandemia şi la noi, în luna martie, eu furasem startul de multă vreme. Pentru că pe mine, pandemia globală m-a prins în toiul unei „pandemii” proprii. În septembrie 2019, m-am trezit că viaţa mea toată devenise un laborator de virusologie. Medicul mi-a spus că tulburarea mea are un nume, ea chiar există, şi este o formă suficient de urîtă a unei fobii: frica de contaminare cu viruşi de orice fel.
Cum am ajuns acolo este mai puţin important acum. Cert e că m-a izbit brusc, fără timp de reacţie, şi suficient de dur, încît să îmi zdruncine serios simţul realităţii, dar am avut totuşi suficienţi nervi rămaşi – şi pe alocuri umor – să ţin un jurnal, de cîteva sute de pagini, plin de poveşti cu mănuşi de unică folosinţă, maldăre de saci de gunoi, şervete şi spirt din belşug, plus, bonus, pielea descuamată de la atîta spălat pe mîini şi o teamă de contaminare care mi-a transformat complet viaţa. În februarie 2020, tratamentul începuse să-şi facă efectul. Dăduse roade. Multe din frici dispăruseră pur şi simplu. O lună mai tîrziu, cînd virusul a ajuns şi în România, m-am simţit ca şi cum fricile mele fuseseră validate. Viruşii mei fictivi, de care mă temeam în ultimul hal, deveniseră reali. Ca şi cum, literar vorbind, trecusem de la sectorul de ficţiune la cel de non-ficţiune.
Şi realizez că poate tocmai de aceea am reuşit să rămîn cît de cît lucidă în faţa fricii, pentru că o cunoşteam, îi ştiam trăsăturile slute. Ştiam cum te poate transforma dintr-un om raţional într-unul complet decăzut.
Acum, în „relaxare”, n-am nici cea mai mică idee ce fac. Sau ce ar trebui să fac. Sau dacă o să-mi revin. Dacă a mai rămas vreun milimetru din mine în care să nu se lăfăie frica şi frustrarea şi pesimismul. Mi se pare că am albit, am faţa uscată, gleznele şi tălpile umflate, mîinile aspre. Parcă n-aş fi eu. La sfîrşitul lunii iulie am să împlinesc o vîrstă. Dar am s-o decalez cu un an. Pentru că, oricum, anul ăsta l-am trăit doar teoretic.
Alida Mocanu este jurnalist cultural.
Foto: Alida Mocanu