Estetica, încotro?

Unul dintre cei mai grozavi pictori români, Mihai Horea, povestește că a pictat ani la rînd purtînd pensula într-un singur sens. Despre lucrarea intitulată Împărțirea unui pătrat spune că a pictat-o de sus în jos. Dorea să-și controleze gestul și să excludă aleatoriul. Spunea, altădată,  că atunci cînd pictezi o suprafață mai lași și pensula să alunece cum îți vine – creezi, astfel, o rețea aleatorie. În structura suprafeței, în asperitatea ei, modul în care așterni pasta intră în acest spectru aleatoriu. Aceasta nu este altceva decît amprenta sufletului.

Doi inși pictează cu același cuțit pe aceeași suprafață, cu aceeași materie, dar au elemente aleatorii diferite. Avînd în considerare aleatoriul mărturisit de pictor, cum evaluăm o lucrare a pictorului? Cum putem să facem exprimabil inexprimabilul? O fereastră ar fi observația lui Wittgenstein: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.

Din punct de vedere pedagogic, pictura (ca și sculptura) nu se poate preda. Se poate preda doar limbajul ei. Și se pot preda metode și tehnici aleatorii. Dar actul în sine nu poate fi predat. Se pot enunța diverse tehnici de a obține stări aleatorii, astfel se poate expune metoda lui Pollock sau metoda lui Klein. Se predă limbajul picturii, care este înainte-mergător  pictorului.

La fel este și în cazul esteticii. Se învață limbajul ei, se expun metodele lui Heidegger, Ortega y Gasset sau Biemel. Putem socoti o lucrare de artă drept o construcție realizată pe baza impresiilor venite din afară, dar și construcție de sorginte mentală, venită din interior. Totuși, aceste impresii sînt ale pictorului, fiecare vede ceea ce îl privește.

Așa stînd lucrurile, cum poți să pui împreună un pictor și un estetician, cînd unul îți vorbește de contrastul închis-deschis și de „un roșu”, iar cestălalt îți tîlcuiește un athanor alchimic? 

O soluție este să recurgi la metode, cîrje cu generozitate oferite de gînditori în a căror atenție a încăput problema esteticii. Este de la sine înțeles că o lucrare de artă nu este frumoasă sau urîtă în sine, ci doar relativ la anumite criterii de evaluare, pe care noi înșine ni le furnizăm în manieră explicită sau implicită. În plus, pe lîngă valorile estetice, în procesul de evaluare a artei, noi folosim și alte criterii, care, deși sînt extra-estetice, interferează cu sistemul de contemplare. Astfel, în sistemul de evaluare a artei sînt implicate, pe lîngă valori estetice, valori etice, religioase și intelectuale. Există scheme intelectuale evaluative care prefigurează și armonizează reprezentările noastre cu datele contextuale venite peste noi dinspre lume. Estetica ne prezintă o analiză asupra fenomenelor legate de artă și nu doar a artei ca atare.

Există mai multe metode reflexive care propun raportări critice ale modului în care gîndim arta. José Ortega y Gasset ne îndeamnă să facem deosebire între satisfacția estetică în sens larg – înțeleasă ca plăcerea estetică izvorîtă din omenescul din noi – și satisfacția estetică în sens strict – care ține de comprehensiune și contemplație. Arta, susține filozoful spaniol, este barometrul stilului nostru de viață. Cum die Weltanschauung a vremurilor noastre este dominată de angoasă și arta este în pas cu lumea, conform lui Ortega noua sensibilitate artistică constă în dezumanizarea artei, rezultînd un compositum dintre trăire, plăcere estetică și contemplație.

Pe de altă parte, Walter Biemel recomandă să trecem dincolo de stările de plăcere și neplăcere, de ideea de geniu, de temele predilecte ale esteticii. Biemel critică abordările contextuale fără relevanță pentru sensul operei criticînd, de fapt, punctul de vedere estetic. El spune despre critică că este doar o descriere impresionistă, deoarece cînd vorbim despre artă, vorbim despre noi înșine.  

Astfel, pentru unul, abordarea estetică dobîndește noi valențe, în vreme ce altul propune chiar depășirea abordării estetice. Fiecare dintre ei operează în manieră rațională. Ea, rațiunea, inventează instrumente și teorii care validează ceea ce iubim, ceea ce credem sau sperăm, fără ca în fapt să descopere vreo realitate obiectivă și imuabilă.

Fiecare gînditor, inclusiv esteticianul, încearcă să-și întemeieze punctul de vedere prin argumentare și întemeiere logică, plecînd de la puternice convingeri personale, animat de dorința de a impune și altora propria sa viziune.

Privitor la poziționarea pe terenul esteticii, în România, în contemporaneitate, găsim mai multe metode, fiecare dintre ele rămînînd valabilă. Într-o intervenție publică, Andrei Pleșu susține că despre arta plastică, ca și despre muzică, nu se poate vorbi, pentru că sînt  tipuri de discursuri diferite. Astfel, discursul plastic nu poate fi tradus și, de altfel, nici nu are rost să fie tradus, pentru că este un limbaj universal și toată lumea îl pricepe în mod natural.

Apoi, Pleșu este de părere că nu se poate dovedi frumusețea unui tip de discurs trecîndu-l în alt tip de discurs. Criticul de artă traduce în altă limbă ceea ce e la locul lui în graiul în care a fost rostit. Andrei Pleșu crede că demersul de a traduce din limbaj expresiv (artistic) în limbaj gramatical (expresiv) poate avea ca rezultat, în cel mai bun caz, cîteva pagini bune de proză. Cum susținea și Biemel, vorbirea despre artă este vorbire despre sine, deci nu servește scopului declarat de evaluare a operei de artă.

Apoi, pare întrucîtva bizar să vorbești de atitudine estetică în legătură cu o artă statuată ca non-artă, în care s-a produs o ieșire din zona esteticului și din cea a creației, din care frumosul a fost evacuat. S-a împămîntenit ideea conform căreia „cultura trebuie continuu inventată și reinventată, toată substanța ei reducîndu-se la o succesiune nevrotică de revoluții artistice permanente”, după cum spune H.-R. Patapievici. Se caută noul cu orice preț și nu frumusețea.

Disonanța vine din faptul că, astfel, arta a căpătat imunitate estetică. Nu există unitate, nu există principiu ordonator. Cînd omul contemporan se impune ca măsură a tuturor lucrurilor, el preia asupra sa tot ce e bun și ce e rău în natura subjugată, preia acel dincolo de bine dincoace de rău prin care se exprimă demonia. O artă dezumanizată, unde subiectul este tratat ca obiect, căror principii se supune? Unui compendiu dintre trăire și contemplație, ar răspunde Ortega y Gasset. Dar cum putem armoniza asta cînd omul „a pus ordine în natură și în afara sa, adică a terminat cu jungla; dar a devenit el o veritabilă junglă” (C. Noica)?

Omul contemporan, copleșit de mediocritate, de o valorizare excesivă a sinelui hipertrofiat, și-a creat o artă după chipul și asemănarea sa în care disonanța, șocul, ruptura și noul cu orice preț corespund angoasei societății dezrădăcinate, măcinată de incertitudini și aflată în căutarea unor noi valori spirituale.

Esteticul a fost evacuat din artă. Tendința este de a exprima prin artă extra-artisticul: idei abstracte, manifeste, evenimente mondiale. Se caută noi și tot mai noi forme de expresie artistică. Mînați de visuri cosmice de expresie, unii pictori neglijează pictura propriu-zisă.

Debussy spunea despre unii dintre colegii săi: „Fac metafizică, dar nu ne dau muzică” – așa se prezintă situația și-n artele vizuale. Nu mai există sensul consacrat al creației. Creația a fost înlocuită cu ingeniozitatea. Au uitat că munca este muncă și numesc asta creație. Fiecare individ care bate un cui creează o gaură în lemn.

Care mai este rostul esteticii? La ce bun să-ți tocești coatele prin biblioteci și să-ți crești dioptriile privind lucrare de artă după lucrare de artă? Ce sens mai are tratatul lui Johannes Itten, cînd opera de artă nu mai are obiect?

Și tocmai pentru că nu putem oferi răspunsuri care să lămurească trăinicia punctului de vedere estetic în evaluarea artei contemporane, cred că sînt de salutat noile dimensiuni psihologice și senzaționalele posibilități de expresie pe care arta vizuală și le-a cîștigat în contemporaneitate.

Maria Pașc este curator și critic de artă.