După treizeci de ani. Orașul de pe Bega

Ca tot românul însetat de cultură în anul de grație 2023, am pornit-o și eu, acum o săptămînă, către orașul culturii europene, Timișoara. Ne-am dus mai ales pentru retrospectiva Victor Brauner – pictor mult prea puțin cunoscut în propria țară, în schimb puternic apreciat peste hotare, ca unul din reprezentanții importanți ai suprarealismului în artă – retrospectivă adăpostită de Muzeul Național de Artă din Timișoara, organizată cu participarea Centre Pompidou, Art Encounters Foundation și a Institutului Francez din România. ”Invenții și magie”, curatoriată de Camille Morando, este cea mai mare expoziție dedicată artistului în Europa de Est și singura de acest fel din România. De neratat!

Pe lîngă expoziția eveniment, weekendul în care am ajuns la Timișoara a mai beneficiat de o premieră: deschiderea sub forma unei galerii de artă, după ce a mai fost folosită o singură dată în acest scop în 2015, a Cazarmei U. Fosta Cazarmă a Vienei din 1752, cunoscută și sub numele Cazarma Franz Josef, are o istorie zbuciumată. Construită inițial doar pe două niveluri – parter și un etaj –, după asediul din 1849, în urma căruia va fi grav deteriorată, va fi reconstruită și va primi un nou nivel în plus, ajungînd la forma în U, cu un parter și două etaje, pe care o cunoaștem astăzi. În 1923 va deveni Școală Militară de Artilerie, pentru ca la jumătatea secolului XX să ajungă depozit. După revoluție va intra în lungul șir al clădirilor monument istoric care au fost lăsate în paragină. După o istorie scurtă de cumpărări și vînzări succesive ale imobilului, după tentative de destinații, cum ar fi un mall sau un hotel, în acest an, la inițiativa Sorinei Jecza, directorul Fundației Triade, cea care a fost ”răspunzătoare” și în 2015 de metamorfoza temporară a ruinei în galerie de artă, clădirea a prins din nou viață și a devenit unul din cele mai atipice, neconvenționale, dar în același timp, copleșitoare spații expoziționale din România. Evenimentul ”După sculptură/Sculptură după” îl are curator, alături de Sorina Jecza, pe arhitectul Attila Kim. Cei doi reușesc să dea valoare spațiului auster, dar generos, al clădirii, arătînd că Dostoievski avea dreptate atunci cînd spunea că ”frumusețea va salva lumea”. 

Lumea Timișoarei însăși are nevoie să fie salvată astfel. Orașul s-a degradat înspăimîntător. Experiența weekend-ului trecut a fost una complexă pentru una ca mine, care nu mai văzusem Timișoara de mai bine de treizeci de ani. În adolescența mea, în anii 80 care unora le produc nostalgii greu de înțeles, am ajuns la un moment dat aici, într-o excursie organizată de o profesoară de biologie, căreia îi datorez vizitarea a mai bine de jumătate din țară. Am stat în Timișoara doar o zi sau două și nu mai știu exact ce am vizitat, cel mai probabil, Muzeul Național de Artă, deși cel mai bine îmi amintesc de Piața Operei și de Catedrala Metropolitană. Ceea ce îmi amintesc și mai bine, însă, este faptul că, după un București în care Ceaușescu dărîma dintr-o întindere de mînă cartiere întregi de case cu arhitecturi splendide pentru a le înlocui cu ororile informe maoiste, Timișoara, cu eclectismul ei arhitectural, cu amestecul de neoclasic, art nouveau și secession, părea să aparțină unei alte lumi.

Și acum, cînd am revăzut-o după treizeci de ani, părea să aparțină unei alte lumi. Din păcate, de această dată, raportul de forțe era inversat și lumea cea ”bună” se mutase la București. Prima zi în Timișoara am trăit-o sub semnul unei buimăceli totale. Primul șoc ”cultural” a fost taxiul de la aeroport, unde am avut naivitatea să luăm o mașină din fața terminalului de sosiri, care nu avea aparat de taxare la vedere, dar care ne-a livrat în final un bon cu o sumă pe care mi-e jenă să o scriu aici. Aproape de două ori mai mult decît am plătit pentru cursa Uber de la întoarcere. Așadar, dacă aveți drum în Timișoara, de dorit să folosiți Uber-ul, oriunde v-ați afla. În nici un caz să nu faceți ca noi și să urcați în taxiurile înșirate în fața aeroportului decît dacă aveți nostalgii legate de perioada tarifelor umflate de surorile lor întru spolierea călătorilor de la Otopeni.

Odată depășit primul impact, n-am apucat să ne dezmeticim bine și ne-a lovit următorul. Recepționerul hotelului la care eram cazați (hotel altminteri foarte bun și care a dovedit ulterior că poate avea și angajați mult mai agreabili) s-a uitat lung la noi, a clipit de cîteva ori cînd i-am povestit pățania cu taxiul și ne-a consolat, informîndu-ne că așa e de cînd cu Fritz ăsta, că așa sînt USR-iștii, vor să ne facă pe toți să mergem pe jos, că au blocat traficul cu pietonale etc. Ne-am uitat la fel de lung la el, fără să clipim, apoi i-am cerut o hartă. Asta a părut să fie singura cerință simplă, pentru că a scos imediat de sub tejghea obiectul. Chinul a început din nou atunci cînd l-am rugat să ne îndrume către muzee și obiective turistice. S-a uitat iarăși lung și de data asta și-a augmentat postura cu un ridicat de umeri. Apoi ne-a zîmbit cu ironie blîndă ca unor idioți obsedați de cultură ce eram (că ai naibii, USR-iștii ăștia, mai vor să facă și cultural orașul, după ce l-au făcut pietonal) și ne-a zis cu răbdarea cu care vorbești unor înapoiați mintal: ”Ce muzeu...? Habar n-am. Nu știu să vă zic ce e prin centru, că eu nu am mai fost pe acolo de vreo zece ani.” Apoi ne-a explicat la fel de blînd, ca acelorași cretini care nu știu ce ratează, cum se ajunge la Iulius Mall și la încă un mall, mai mic, dar mai nou și foarte frumos. Nu ca ororile alea suprarealiste ale lui Brauner sau dărăpănătura de la cazarma U. Sau ca aiureala aia de expoziție a lui Adrian Ghenie (”Cine? Cum ați spus? A, vreți să ajungeți la ISHO...Complicat.”) Finalul grandios a fost atunci cînd am vrut să bem o cafea și să mîncăm eventual un croissant, pentru că era ora 9 dimineața și nu apucasem să mîncăm micul dejun acasă. Omul nostru ne-a îndrumat prietenos la o pensiune din apropiere, al cărei restaurant era închis și unde s-au îndurat de noi cu o omletă și o cafea la prețuri de Ritz. ”Este cel mai bun restaurant din Timișoara”. Aveam să descoperim că în centru, la restaurantele „mai puțin bune” din Timișoara, am fi putut avea parte de o servire mult mai generoasă la aproximativ jumătate de preț.

După ce am trecut poticnit și de această experiență, ne-am dus țintiți la expoziția Victor Brauner care este într-adevăr de neratat. Apoi am luat-o la pas prin Timișoara și am trăit stupoarea totală a unei alternări mult mai dramatice decît în București a unor clădiri restaurate impecabil (splendid Palatul Miksa (Max) Steiner) cu clădiri într-o stare de degradare avansată, cît pe ce să ajungă un pericol pentru viața cetățeanului care trece pe lîngă ele. Cele din urmă, la rîndul lor, se împărțeau în clădiri lăsate la vedere, cu indecente hăuri căscate în tencuială, cu fațade scorojite și balcoane știrbe și clădiri înfășate în lungi drapaje publicitare, aproape la fel de indecente pe cît erau cariile de tencuială de pe celelalte. Le-am privit, le-am pozat și m-a durut inima ca la înmormîntarea cuiva apropiat. N-am mai îndrăznit să punem întrebări, că răspunsul părea să fie mereu același. Primarul Fritz și USR. Culmea e că pe primar l-am văzut în Piața Operei, meșterind ceva la o pepinieră. Nu ne-a trecut prin minte să-l întrebăm. În schimb, a doua zi, am avut parte de cel mai deschis la minte dintre șoferii de taxi de care am avut parte vreodată și ne-a lămurit. De la el am aflat că inițial, primăria investea 50% în restaurarea clădirilor degradate, iar restul revenea proprietarilor. Evident că, în aceste condiții, se ducea o luptă surdă cu proprietarii care fie nu aveau bani, fie își împărțeau clădirile cu pricina în cine știe ce litigii. Așa că a fost o lungă perioadă de status quo, în care clădirile s-au degradat tot mai tare. De abia anul acesta, în urmă cu două sau trei luni, primăria a reușit să supună la vot și să hotărască în cele din urmă subvenționarea în totalitate a clădirilor cu valoare arhitecturală, ceea ce explica peisajul pestriț din centru. Desigur, tot ”afurisitul” de Fritz stă la baza acestei acțiuni. De asemenea, tot lui înțeleg că i se datorează crearea unei baze de agrement pentru plimbări cu vaporașul pe Bega, lucru care se întîmplă doar de un an sau doi. Și lovitura de grație pentru mine, care îmi pun întrebarea, ca un bucureștean trist ce sînt, dacă nu ar putea și domnul Nicușor Dan să ia aminte la colegul său timișorean, a fost dată de curățenia exemplară din oraș și de stațiile de autobuz, unde se petrecea o treabă care ținea aproape de domeniul SF. Aproape fiecare stație era dotată cu o tabelă electronică pe care erau trecute autobuzele care opreau acolo și minutele în care urmau să sosească (asemănător cu metroul bucureștean). Autobuzul nostru era afișat că sosește într-un minut. Ne-am uitat în zare... Nimic. Eh, ne-am zis, e clar, ne mint frumos. În fix un minut a apărut, habar n-am de unde, autobuzul și ne-a făcut să ne înghițim vorbele.

Sînt mai mult de treizeci de ani de cînd nu am fost la Timișoara. Orașul păstrează doar trunchiat amintirile mele. În weekendul ce a trecut mi-a construit, însă, altele. M-a primit cu soare și cu un cer de faianță. Cu oameni cam ciudați, la început, dar și cu oameni primitori, mult mai relaxați și mai prietenoși decît la București. Cu parcuri și cu un rîu pe malurile căruia au crescut spații verzi, minunat amenajate și terase elegante, un rîu pe care poți să te plimbi cu vaporașul pentru ridicola sumă de un leu pe sens. Un oraș care a devenit capitală culturală în acest an. Un oraș din care a pornit adierea libertății noastre de azi. Pentru care există un muzeu memorial, din care am plecat cu nod în gît și lacrimi în ochi. Un oraș de sînge și lacrimi, copleșit de frumusețe. Dacă aveți drum pe acolo, nu uitați de Bufnițe (librăria minunată de lîngă Piața Unirii), de Bastionul Maria Tereza, de străduța cu umbrele colorate, de piețele care dau din una în alta, de clădirea Politehnicii și de statuile din metal care punctează străduțele dintre piațete, după cum nu uitați de minunatul muzeu de artă, cu expoziția Victor Brauner și incredibila Cazarmă U, unde puteți să beți un pahar în crama amenajată în curte, să achiziționați cărți de la încă o librărie a Bufnițelor, deschisă în incinta de la parter, sau să hoinăriți pe culoarele fostei cazarme, transformate acum în expoziții. Dar mai ales, mai ales, nu uitați să vă bucurați de oraș, în sine. Pentru că, într-adevăr, ”frumosul va salva lumea”.