Dulceață de trandafiri

Cami a intrat pe ușă, a zîmbit larg și a anunțat cu pasiunea-i binecunoscută: „Facem dulceață de trandafiri”. Și a așezat pe masă o pungă plină ochi cu petale din respectiva floare. „Nu astăzi, că nu avem zahăr”. E știută aversiunea ei pentru zahărul rafinat, așa că nu există grăunte de zahăr în toată casa. Zahăr alb. Există tot felul de alte dulciuri, gen halva, biscuiți, ciocolată. Probabil sînt făcute cu extras de viață lungă pe post de îndulcitor, altfel nu aș putea să îmi explic contradicția.

Am privit cu oroare punga plină ochi, dar auzind că se amînă pentru a doua zi, am răsuflat ușurată. Nu se știe ce aduce clipa. Așa că am sperat. Chiar am trecut pe lîngă magazine a doua zi și m-am gîndit să cumpăr zahăr, dar apoi mi-am zis că de ce să-i dau apă la moară. Poate uită. Deși pînă acum nu am observat semne distincte de amnezie. Are ceva probleme cu sudoku, nivelul geniu, dar în rest nimic ieșit din comun. Am sperat degeaba. A doua zi, Cami a apărut cu 3 kile de zahăr. Nici mai mult, nici mai puțin. Antrenată pentru sferele pasionale ale existenței, și-a dat seama că trebuie să investească masiv în momentul prezent. Iar acesta însemna, cu litere în relief, dulceață de trandafiri. 

Am înjurat nițel, în gînd, căci sînt o persoană civilizată, și am încercat ceva tactici de evaziune. „Dar mîncăm noi dulceață?! Cred că nici nu ne place dulceața de trandafiri. Mie personal nu îmi place. De fapt, cred că nu am gustat niciodată, dar tot nu-mi place. Nu-mi place din principiu. Cum să-mi placă ceva făcut cu zahăr? Ucigașul alb! Cum să-mi placă ceva pentru care trebuie să muncesc?!” În timp ce boscorodeam și dădeam din gură, Cami era de acord cu toate cele (are ea tacticile ei personale de management al conflictului!), dar amîndouă rupeam de zor petalele. Dacă nu ați știut, fiecare petală trebuie despărțită de părticica ei albă. Există un video pe care l-am studiat intens, dar acolo trandafirii erau buchețele și se tăiau cu foarfeca. De cîte ori mă uitam peste trandafirii noștri, mi se făcea părul măciucă și mi se încrețea pielea a groază. Horror de horror. Nici vorbă de trandafiri întregi la cap și la trup. Erau petale lîngă petale, transparente ca firul de păianjen și pe toate trebuia să le luăm la puricat. Erau trandafiri buni de duși la psihiatrie și de băgat în cămașa de forță. Desfoliați și separați de sinele lor inițial. Nici ei nu mai știau cine sînt. Nu-mi credeam văzului, urechilor și degetelor. Tortură! Masochism curat. Cami, în stil propriu, gata să aleagă la petale pînă la moarte, numai să știe ea că și-a făcut treaba bine. Plus că nu putea să abandoneze. Trandafirii i-i dăduse un om bun. Un om cu inimă caldă care se gîndise să îi facă o bucurie. Cum să-l dezamăgească?! Cum să arunce așa marfă prețioasă??!

Valorile existențiale ale lui Cami: perseverență, muncă titanică, hei-rupul pînă cazi lat, „dacă te-ai apucat de o treabă, termin-o!”, răbdarea și dorința crîncenă de a trăi orice e nou, fie și fabricarea manuală a dulceții de trandafiri se băteau cap în cap cu valorile mele de român adevărat: expectanța negativă (n-o să iasă nimic bun din chestia asta!), reveria pastorală (nu vreau să fac nici o chestie care mă obosește în asemenea măsură, mai bine stau și visez, de ce să pierd vremea făcînd ceva ce nu doresc?! Iar ceea ce sigur îmi doresc e să stau cu ochii în tavan și să visez, ce e greu de înțeles aici?!), pasivitatea (prea multă acțiune mă doboară existențial, zău așa! mă doare spatele, au și vai! Fac ce îmi zici, dar chiar nu mai am răbdare, vai și aoleu! e total inutil, mai bine cumpăr un borcan din nenorocita de dulceață!) și, în cele din urmă, resemnarea. Căci, deși dădeam din gură mai abitir ca un adevărat cîrcotaș nativ, rupeam în continuare la petale. Nici nu mi-am dat seama pînă acum cît de reprezentativă sînt pentru neamul românesc. Ar trebui să fiu prezentată ca model pentru românul tipic la întrunirile internaționale.

Văzînd în ce hal mă bocesc și vaiet, Cami s-a decis să arunce argumentul hotărîtor: „Doar nu o să mă lași singură aici? Sîntem împreună în asta.” Totul spus cu căldură sufletească și sentiment. C-așa e Cami. În timp ce mai pigulea niște milimetri albi din grămadă, încerca să îmi sublinieze frumusețea serafică a grămezii de petale. „Uite, ce fină e atingerea lor, pune mîna. E o experiență artistică asemenea celei pe care o ai descoperind culorile! E fiorul existențial suprem.” Mă uit cu gura căscată la ea și apoi nu am încotro, îmi cufund mîna în grămada de petale catifelate și răcoroase. Nu e chiar fiorul mistic, dar e ceva. În ciuda voinței mele, printre dinții încleștați recunosc minimum: „E bine”. Dar zîmbesc pe undeva, prin înăuntrurile mele. E atingerea unui fluture, e surîsul bebelușului tău, e lumina dimineții pe pleoapele închise. E dulce. 

Nu știu cîte ore am pigulit la nenorociții de trandafiri, minute în care iubirea mea pentru Cami s-a transformat în antipatie clară. Sau poate nu au fost ore, dar veșnicia putea să se simtă la fel. Nu știu cine are nevoie de veșnicie! Mie veșnicia nu îmi place. Parcă eram un cazan sub presiune, bolborosind și gata să dau în foc. Cu aceeași calmitate feroce a gesturilor și aceeași seninătate, Cami mai că nu fluiera ca un pițigoi pe o creangă înflorită, zîmbind serafic de cîte ori capacul cazanului meu părea să sară în aer, dezamorsînd fiecare încercare de explozie cu cîte o vorbă taman la locul ei, potrivită de numa’. Nu poți să începi să înjuri cînd ți se vorbește așa frumos și existențial.

Și uite, gata! Am răsuflat ușurată cînd am reușit să arunc pe ușă afară ultimele 5 petale fărîmițate și să nu le mai ciugulesc de căpăcelul alb și amărui. Le-am redat naturii. Acolo le era locul. Călătorie sprîncenată! Zahărul, oala, focul. Și minunea. Căci asta s-a întîmplat, o minune. Aerul s-a parfumat instantaneu ca o grădină de vară aflată în plină splendoare trandafiristică și dulceața a înflorit brusc sub ochii noștri ca o floare uriașă, purpurie, catifelată. Mi s-a părut că nu am gustat nimic mai bun în viața mea, dulce-amărui (cît de dulce e dulcele, cînd simți și amarul!), cu un parfum ce îți atingea mai întîi papilele gustative și apoi înflorea pe căile nazale și trandafirea tot aerul de jur împrejur și dinăuntru. 

„Cami, ce am făcut împreună! Ce minunăție!”. Mă uit la ea cu zîmbetul răspîndit larg pe toată figura mea sceptică și Cami zîmbește ca un guru înțelept, minunat el însuși de reușita învățăturilor străvechi. 

Dulceața de trandafiri e aparte, e o sofisticărenie delicată, grațioasă și necesită nervi de oțel și o răbdare herculeană. Dar ce splendoare, ce transfer de lumină și culoare, ce senzație deosebită de realizare măreață. Nu e nevoie să inventezi focul sau becul, e de ajuns să faci dulceață de trandafiri.

Te ajută să înțelegi ce bine e, ce lumină ajunge la tine cînd treci peste greul lumii alături de cineva drag și bun. Cînd „dragul” e mai bun ca „greul”. Ce bine e să ajungi la liman, să îți pui un pic de dulce într-o farfurioară alături de un pahar aburit de apă rece. Să îți umpli plămînii cu aroma verii și să sari drept în esența lumii și a parfumurilor cu o simplă linguriță.

Îmi place dulceața de trandafiri. Vremurile pot să fie grele, viitorul incert și tulbure de-a dreptul, iarna poate să bîntuie în prag de vară, n-are nici cea mai mică importanță, cîtă vreme am dulceață de trandafiri e bine. Viața are culoare și parfum.

Foto: wikimedia commons