Din nou despre claritatea morală
Am mai spus-o: pretenția „clarității morale” se întemeiază nu doar pe o logică bivalentă, ci și pe principiul terțului exclus (pe care bivalența singură nu-l presupune). „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” este un exemplu tipic de principiu al terțului exclus aplicat vieții în cetate.
Contextele istorice în care se poate manifesta claritatea morală sînt de mai multe feluri. Iată o clasificare:
Unul din contextele istorice la care mă refer e regimul totalitar, cînd nu se poate face caz de claritate morală fără riscul să fii arestat, internat într-un lagăr, eventual ucis. I-aș da ca exemple de claritate morală pe Gheorghe „Babu” Ursu și pe Nicolae Steinhardt, oameni de excepție, pe deplin limpezi moral. În acest tip de context istoric, claritatea morală presupune curaj; în cazul lui Babu Ursu și al lui Steinhardt, presupune chiar eroism.
Să remarcăm însă că, din perspectiva Partidului și a satrapilor Securității, Steinhardt a fost întemnițat tocmai pentru lipsa lui de „claritate morală”. Nu se poziționase împotriva „orînduirii socialiste”, nu a desfășurat vreo „activitate antistatală”. Doar că nu a acceptat să se pronunțe într-o chestiune. Mai exact, a refuzat să apară ca martor al acuzării în procesul Noica-Pillat. Nu și-a manifestat însă nici dorința de a compărea la proces în calitate de martor al apărării. Cu alte cuvinte a preferat să nu se pronunțe. SĂ NU SE PRONUNȚE? Așadar, din perspectiva Securității, n-a dat dovadă de claritate morală. Aici mai mult decît oriunde se vede înrudirea dintre claritatea morală și corectitudinea politică. În ambele, trebuie fie să „condamni cu fermitate”, fie, după caz, să aprobi – tot cu fermitate. Sceptic sau insuficient informat nu ai voie să fii. Nici timp să te informezi nu ai voie să-ți dai. În cadrul clarității morale și în acela al corectitudinii politice nu e loc de nuanțe, prin urmare nu e loc nici de gîndire. E loc doar de slogane.
Al doilea context istoric la care mă gîndesc e momentul ieșirii dintr-un regim totalitar, cînd toată lumea bună își arde carnetele de Partid în piața publică, în văzul tuturor. Adică atunci cînd toți cei care n-au fost clari moral în vremuri totalitare țin să-și arate unii altora că de fapt au fost – sau cel puțin au devenit între timp. Fie că au fost doar securiști, fie că au avut și carnet de membru, țin să-ți arate că au fost dacă nu dizidenți, atunci cel puțin niște anti-comuniști cît se poate de sinceri. Bineînțeles, doar în forul lor interior. În acest context istoric, „claritatea morală” presupune doar fățărnicie, în nici un caz curaj; în cel mai fericit caz, regretul de a nu-l fi avut atunci cînd ar fi trebuit.
Al treilea context istoric privește momentul premergător intrării într-un nou totalitarism, cînd așa-zisa claritate morală nu face altceva decît să precipite tranziția spre viitorul totalitarism. La ieșirea din totalitarism și la intrarea într-unul nou, „claritatea morală” se poate obține doar cu prețul minciunii – fie ea și numai prin omisiune. Ce poate fi mai limpede moral decît o viziune asupra realității amputată de tot ce nu-ți convine?
Iată ce se pretinde: „Atunci cînd cereau «claritate morală», intelectualii de dreapta așteptau o atitudine fermă, clară, lipsită de echivoc: să numești răul rău, fără să adaugi fraze care îmblînzesc acuitatea constatării. De pildă, să spui «terorismul islamic e rău» (asta e claritate morală), fără să mai adaugi «dar să nu uităm că și Occidentul...» și dă-i și dă-i, cu un discurs atît de patetic și de amplu adăugat după conjuncția adversativă, încît afirmația inițială «terorismul islamic e rău» pălește pînă se pierde.”
O fi. Dar aici nu mai e vorba de claritate sau neclaritate morală, ci de limitele cognitive ale unuia sau ale altuia, care nu reușesc să țină în minte simultan două fraze despărțite de conjuncția dar. De parcă conjuncția asta adversativă ar fi, în plus, și anulativă precum în sintagma „nu ieri, ci mîine”.
De altfel, te întrebi: ce rol are îndemnul „fără să adaugi fraze”? Nu este el oare un îndemn la cenzură, autocenzură și minciună prin omisiune? Care e rostul precizării că frazele eventual adăugate nu trebuie în niciun caz să îmblînzească acuitatea constatării? Păi ori te interesează adevărul, ori te interesează acuitatea percepției celor cărora te adresezi. Acest din urmă scop nu are nimic de-a face cu preocupările filozofului în căutare de adevăr, ci cu cele ale propagandistului, ale influencerului, ale intelectualului public.
Să dau un exemplu care ilustrează grăitor efectele pe care le poate avea o atitudine fermă, clară, lipsită de echivoc, care constă în a numi răul rău, fără să adaugi fraze care îmblînzesc acuitatea constatării. Voi da îndată și un alt exemplu, la fel de grăitor, despre efectele pe care le poate avea o atitudine mai puțin fermă, mai echivocă, care constă în a numi răul rău, adăugînd însă și fraze care introduc nuanțe ce diminuează acuitatea constatării. Primul exemplu este o afirmație construită fără conjuncția dar; al doilea, o afirmație construită cu ajutorul ei.
Prima afirmație: Covid-19 este o boală extrem de periculoasă, mortală, care a secerat milioane de vieți sfîrșite prin asfixiere în chinuri groaznice.
A doua afirmație: Covid-19 este o boală extrem de periculoasă, mortală, care a secerat milioane de vieți sfîrșite prin asfixiere în chinuri groaznice, dar dintre milioanele de morți o parte muriseră nu de covid, ci în cel mai rău caz cu covid, riscul de a muri cu covid este de 0,05% pentru persoanele de pînă-n 70 de ani, iar media de vîrstă a morților cu covid depășește speranța de viață – ridicată – din majoritatea țărilor occidentale, morții cu covid avînd în medie 5-6 comorbidități și nebucurîndu-se, foarte mulți dintre ei, de cele cîteva tratamente care și-au dovedit eficacitatea.
Prima afirmație te îndeamnă să te închizi în casă, să porți trei măști suprapuse în spații deschise (presupunînd că ai avea curajul să-ți părăsești bîrlogul) și să te vaccinezi cu 4 doze. A doua afirmație te îndeamnă să mai reflectezi nițel înainte de a lua o decizie. În cazul covidului, „claritatea morală” – cea care exclude incertitudinea, cea care te îndeamnă să iei atitudini clare și ferme numai și numai pe baza terțului exclus – i-a îndemnat pe mulți nu doar să adopte prima afirmație, ci și să-i pună la stîlpul infamiei pe cei care gîndeau și luau decizii pe baza celei de-a doua afirmații. În cazul covidului, „claritatea morală” i-a îndemnat pe cei ce se revendicau de la ea să facă tot posibilul spre a zădărnici orice dezbatere științifică. Căci dezbaterea științifică presupune o anumită cotă de incertitudine incompatibilă cu „claritatea morală”. Claritatea morală i-a mai îndemnat pe adepții ei să se pronunțe în favoarea pașaportului vaccinal, i-a îndemnat să aplaude excluderea din sălile de spectacol, din mall-uri și din restaurante a celor ce n-au dat dovadă de suficient zel moral.
Cineva îmi spunea recent că corectitudinea politică are tendința de a atrage în sfera ei orice doctrină, oricît de frumoasă, de legitimă și de nevinovată ar fi ea inițial. S-a văzut cît de puțin timp i-a trebuit „corectitudinii covidice” să intre în sfera corectitudinii politice. Mecanismul atracției e asigurat chiar de ideea „clarității morale” și de obișnuința datorată acesteia de a gîndi totdeauna pe baza terțului exclus. În curînd, nu vom mai auzi de sceptici (climatosceptici, vaccinosceptici etc), ci doar de negaționiști. În numele clarității morale și al clarității ștințifice, știința însăși va fi călcată în picioare. Căci evoluția științei are la fel de multă nevoie de incertitudini, precum are viața nevoie de apă, de oxigen sau de bioxid de carbon.
Să nu pierdem din vedere că vaccinarea cu una, două, trei sau patru doze le-a fost fatală multor oameni pe care prima afirmație, nenuanțată, i-a înspăimîntat mai tare decît ar fi fost cazul. Unele morți subite legate de vaccinurile anticovid au fost oficial recunoscute de guvernul britanic, ca și de alte guverne. Cei care sînt în stare să țină în minte simultan două fraze despărțite de conjuncția dar au fost acuzați, după caz, de antivaccinism sau de putinism. Imensa majoritate a acuzaților nu sînt nici una, nici alta. Problema nu e la cei care pot ține în minte simultan un gen proxim și o diferența specifică aflate în relație de aparentă adversativitate. Problema e la cei care NU sînt în stare și care îi acuză pe cei care sînt de tot soiul de opinii pe care aceștia nu le-au exprimat niciodată.
Bine, dacă asta-i situația, dacă unii chiar nu reușesc să țină în minte două fraze ce nu atît se contrazic, cît se completează, atunci hai să fim indulgenți… hai să n-o mai numim „claritate morală”, ci incapacitate dobîndită sau ipocrizie școlită.
Problema clarității morale se mai poate pune într-un al patrulea caz, și anume cînd țara ta e în război, cum s-a considerat America pe 11 septembrie 2001. Cu toții am fost crescuți în ideea că într-o asemenea situație nu poți fi și alături de țara ta, și alături de inamic. Sînt situații pe lumea asta în care nu poți fi neutru.
Cineva se întreba: care ar fi un exemplu concret în care claritatea morală și corectitudinea politică ar converge sau chiar s-ar întîlni? Asemenea exemple nu sînt greu de găsit. Iată unul, chiar cel cu care am început: „dacă nu sînteți cu noi, sînteți împotriva noastră” e o frază care a fost rostită, pe partea progresistă, de Saint-Just, de Robespierre, de Lenin și de Stalin, iar pe partea conservatoare de George W. Bush. E coincidența asta de exprimare elocventă? Ilustrează principiul terțului exclus?
De altfel, problema aici nu e persoana fostului președinte american, ci faptul că politica sa – mă refer în primul rînd la invazia în Irak și în Afghanistan – a fost sprijinită de mai toți membrii progresiști ai Congresului de la Washington. (Evident, intervenționismul american nu e nici scuză, nici paravan pentru intervenționismul sovietic sau rusesc în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Ucraina etc.)
Să nu uităm că ideologii administrației Bush se autointitulau neoconservatori și se revendicau în bună măsură de la filozoful Leo Strauss. John McCain, republican neoconservator și el, care i-ar fi putut succede lui Bush la Casa Albă, dar care în 2008 a pierdut alegerile pentru postul de președinte al SUA, se pronunța sistematic în favoarea unei prezențe militare americane sporite mai peste tot în lume. Pe de altă parte, se pronunța și în favoarea doctrinei No Borders. Doctrina prezenței militare americane în lume în scopul răspîndirii modelului SUA de democrație și doctrina No Borders sînt însă două doctrine logic incompatibile. Continuată de Obama, politica No Borders a condus inevitabil la un spor de utopie multiculturalistă. Or, în Occidentul de azi, doctrina multiculti îți permite de facto să iei partea oricui. La alegere sau simultan, ți se dă voie să ții și cu țara de origine, și cu țara de adopție – sau cu niciuna – chiar dacă între ele izbucnește un conflict. Și uite așa, prin mariajul dintre claritatea morală și corectitudinea politică, problema clarității morale nu se mai pune – din păcate – nici măcar în cazul în care țara în care trăiești se află în război. De la 11 septembrie 2001 a curs multă apă pe Dîmbovița.