Din lac în puț

În mijlocul tumultului existențial provocat de căutarea slujbei potrivite pentru această etapă relevantă a existenței mele, simțindu-mă ca un shogun ce-și dirijează cu mai multă sau mai puțină măreție armatele (în cazul meu fricile și ieșirile repetate din zona de confort, nici vorbă de vreo armată!), ei bine, exact în mijlocul acestei situații pline de contraste bubuitoare doar în alb și negru, plus niscaiva șaluri fumurii aruncate așa, în vînt, am deschis poșta electronică și m-am holbat neîncrezătoare la e-mailul primit.

Agenția britanică de echivalare a studiilor mai avea nevoie de un act înainte de a se hotărî dacă să îmi acorde sau nu QTS-ul, statutul oficial de profesor. O adeverință care să certifice că sînt recunoscută ca profesor în țara mea și că nu am sancțiuni în această ipostază măreață. Le trimisesem una eliberată de școală, care spunea exact aceste lucruri, dar nu, nici vorbă, lor le trebuia una eliberată nici mai mult, nici mai puțin decît de Ministerul Educației.

Sfinte Sisoe, apără-mă și păzește-mă! Cînd am citit că însuși marele Minister trebuia să-mi dea o adeverință pentru bună purtare, taman mie, un nemuric oarecare de sub călcîiul lui glorios, ei bine, pur și simplu m-am pus pe boceală. Populară, cu hohote și strigături. Muntele pe care îl urcam gîfîind deja s-a transformat brusc în Himalaya. Într-un ghețar uriaș plin de zăpezi milenare, veșnice și de nebiruit. Se știe că urăsc iarna și că ador doar verile grecești.

Asta era deja prea mult. Roata uriașă a destinului se pregătea să mă strivească în stil barbar. Dacă pînă acum mă simțisem oareșicum eroic, ca un Don Quijote în luptă cu frumoase și maiestuoase mori de vînt, acum mă simțeam ca Iona în burta balenei, înghițită total, fără nici măcar un băț de chibrit care să-mi lumineze calea. Întunericul devenise așa de gros, încît îl percepeam fizic, ca o cameră de tortură medievală, strîngîndu-mă tot mai tare în brațele disperării. Urma să fiu făcută harcea-parcea în lupta cu acest colos nepăsător. Nu am nici un fel de încredere în statul român, ba dimpotrivă, am convingerea că, dacă poate, o să-mi facă rău cu indiferență de magnat, de fapt am totala convingere că nu o să mă bage în seamă  deloc. Că nu exist pentru el. În nici un plan al existenței. Englezii ăștia sînt nebuni de legat?! Ei cred că statul român intră frumos pe net și mă găsește pe mine acolo, vajnic apărător al culturii și educator al generațiilor?! Și că apoi îmi scrie frumos scrisorică de drag?! Și mi-o trimite cu un click, click?! Da‘ de unde! Pînă o să descopere Ministerul cine sînt, pînă o să pipăie cu tentaculele lui uriașe realitatea vieții mele, aflate la mii de kilometri distanță de ochii-i bulbucați, eu o să fiu de mult oale și ulcele.

Fiul meu mă privea neînțelegînd nimic. El, obișnuit să dea click-uri în stînga și-n dreapta, să își rezolve toate treburile de acasă, stînd confortabil în fotoliu, credea că așa merg lucrurile peste tot. Nu înțelegea chiar deloc de ce nu aplic online și urmăresc cum merge totul șnur.

După ce m-am văitat o perioadă că toate mi se întîmplă numai mie, mi-am adus aminte să îmi aplic propriile învățăminte, moștenite din moși-strămoși sau fabricate artistic în urma citirii a nenumărate cărți de propășire personală. Nu știu de ce tot uit de ele ori de cîte ori dau de greu, zău așa. Pași mărunți, hai că poți, silly ce ești! Cu degetele tremurînd am deschis site-ul Ministerului român. Dă-i și caută. Prin toate cotloanele. Spre uimirea mea, am dat relativ repede peste „Cooperare internațională. Proceduri pentru străinătate.” Incredibil! Oare se schimbaseră lucrurile?! Și eu rămăsesem pe vremea Inchiziției?! Am citit cu atenție, mare atenție, pînă am ajuns iar în impas. Erau două documente care puteau fi eliberate: „adeverința de conformitate a studiilor cu prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoașterea calificărilor profesionale și adeverința privind certificarea competențelor pentru profesia de cadru didactic dobîndite prin absolvirea unui program acreditat de formare psihopedagogică de nivel I și/sau II, în cadrul unităților de învățămînt/instituțiilor de învățămînt superior acreditate din România." Nu pricepeam nimic. Mi se învîrteau creierii de jur împrejurul înțelesurilor. Aveam voie să aplic doar pentru una, dar mie mi se păreau la fel amîndouă. Nu înțelegeam ce diferă. Amîndouă mi se păreau bune pentru mine. În disperare de cauză mi-am întrebat repede colegele. Profesoare pe aceeași plantație. Nimeni nu știa să facă diferența. Unele spuneau să aplic pentru prima, altele pentru a doua. Păi, și dacă englezilor le trebuia viceversa?! O frămîntare de-a dreptul smintitoare mi se învîrtea ca titirezul prin cap. Dosarele trebuiau trimise prin poștă. Poșta română?! Oh, no! Sau depuse în persoană! Aleluia! Pot să îmi caut alt job, e clar. Apoi mi-au picat ochii pe chestia salvatoare. Măi, dar sînt silly rău. Uite ce scrie aici, persoană de contact. Doamna Cutărică, consilier superior. Cu numele scris frumos, cu număr de telefon să-l vadă toți disperații, cu adresă de mail. Extraordinar de frumos mi s-a părut, vă mărturisesc. Eram salvată.

Să vezi că degeaba sun, m-am gîndit, în aceeași buclă mentală în care înotam de cînd mă știam. Pesimism mioritic, de! „Și de-o fi să mor în cîmp de mohor...”. Sun. Surpriză, mi se răspunde. Cu vocea gîtuită de bucurie și emoție pură și curată, mă prezint și o rog să mă ajute, doar atît, să-mi spună care adeverință îmi trebuie. Doamna răspunde scurt, probabil era foarte ocupată, ceea ce e de la sine înțeles. Cine știe cîți sunau zilnic să-și echivaleze studiile prin străinătățuri. Era sport național. Îmi răspunde scurt, dar chiar foarte clar: „Citiți ordinul ministrului nr. 5611/2019. Și oricum, nimeni nu vă scrie chestia cu sancțiunile, nu există așa ceva!”. Mulțumesc, mulțumesc, am zis eu în stil britanic, că de cînd sînt aici am învățat să zic „mulțumesc” de zeci de ori pe zi. Mă omoară cu politețea britanicii ăștia! Toată ziua, bună ziua, „please” și „thank you”. Dar cum adică nu îmi scrie nimeni despre faptul că nu am avut sancțiuni?! Păi atunci cum de cer englezii așa ceva?! M-am apucat să caut ordinul cu pricina.

L-am găsit și citit. Cu greu, niciodată nu am înțeles limbajul din ordinele acestea, sînt atît de îmbîrligate, încît puterile minții mele clachează de obicei după primele pagini și intru într-o stare abulică din care ies cu intermitențe cînd mi se pare că mai pricep cîte o sintagmă. Ia te uită, doamna nu era bine informată. Însuși domnul ministru, care o fi fost, precizează la articolul x că cei ce vor să li se adauge că nu au sancțiuni, trebuie să furnizeze o adeverință de la Inspectoratul Județean care să confime asta. Hopa, lucrurile căpătau o amploare din ce în ce mai mare. Acum mai trebuia o adeverință și de la inspectorat. Alții în care nu credeam. Am terminat de citit după ceva timp, mi-am chemat și familia să citească, ne-am minunat și întrebat împreună, c-așa e frumos să împărtășești totul cu familia, chiar și chestiile absconse și, după toate acestea, mi-am dat seama că sînt în același punct. În prostia mea, ce să fac, nu pricepeam care adeverință îmi trebuie. Am sunat din nou. „Bună ziua. Am vorbit de dimineață, dar tot nu sînt lămurită care din două.” Doamna, scurt și cuprinzător: „Ați citit ordinul ministrului?!” „Da”, am îngăimat cu spaimă, ca elevul țintuit cu privirea de profesorul furios. De sus în jos. „Mai citiți-l o dată!” a spus ea sec și mi-a închis telefonul în nas. Nu-mi venea să cred. Dar nu-mi venea să cred! Fiul meu se uita la mine cu gura căscată. Nu mai întîlnise niciodată un funcționar care să-i închidă telefonul în nas. De fapt nu-i închisese nimeni, în toată viața lui, telefonul în nas.

Fratele meu, ce mă fac?! Am început să studiez ce acte îmi trebuiau pentru prima adeverință, hotărîtă să aplic la nimereală, fie ce-o fi. Odată, demult, o prietenă m-a învățat principiul Potrimenco. O dai la nimereală și apoi speri să-ți iasă. Funcționează foarte bine prin România. Altceva ce puteam să fac?! Hopa! Ca să aplic îmi trebuia foaia matricolă de la terminarea facultății. Aveam o grămadă de diplome, grade, master, cursuri peste cursuri, dar nu aveam nenorocita de foaie matricolă. Am dat repede mesaj colegelor de an, toate mi-au spus că nu au primit. Nu se dădeau pe atunci, să fim indulgenți, asta s-a întîmplat acum 30 de ani. Foile matricole erau ca portocalele și bananele. Au apărut pe piață mult mai tîrziu.

Apoi mi-a venit o idee strălucită. Hai să o întreb pe doamna de la minister dacă e bună și diploma de master, că la aia am foaie matricolă. Mai recentă, de. Master în Management educațional, dom‘le, nu de ici, de colo. Dă, Doamne, să fie bună! Doar atît să-mi zică. E bună sau nu. Așa că am sunat. I-am adus aminte că eu sînt cea care a deranjat-o cu o zi înainte. Nu obținusem nici un ajutor, dar mă rog, poate obțineam acum. Mi-a spus să respect ce scrie pe adeverință. „Doamnă”, am zis eu blînd... dar am rămas cu blîndețea-n zadar, pentru că din nou mi-a trîntit telefonul în nas. Măi să fie, păpădie! Am sunat din nou. Nu a mai răspuns. Și doar o sunasem dis-de-dimineață, doar, doar o fi mai calmă și mai bine dispusă. După încă cîteva apeluri, a ridicat totuși receptorul. Am spus drăgălaș, gata să mușc: „Vă rog să nu-mi mai trîntiți telefonul în nas!” Sînt mîndră de mine că am folosit așa cuvinte civilizate, ce să-i faci, traiul pe aici și-a spus cuvîntul. Mi-a răspuns o doamnă drăguță că e colega celei de mai-nainte și că ar fi bine să îi scriu un e-mail, pentru că doamna e foarte ocupată. Nu mai înțelegeam nimic. Ce înseamnă atunci persoană de contact?! Și care e rostul ei?! Am scris și e-mailul, întrebînd doar atît, dacă pot depune diploma de Master, plus foaia matricolă. Aveam nevoie de un „Da”. Sau de un „Nu”. Atît. Două litere mititele. Mici de tot. A doua zi am primit răspunsul. M-am holbat la el minute în șir. Aterizasem în plină zonă crepusculară și soarta-mi era pecetluită.

„Depunerea/transmiterea documentelor este un gest unilateral al dumneavoastră.

În funcție de documentele transmise/depuse, Ministerul Educației va furniza un răspuns, în acord cu prevederile metodologice în vigoare.

Consilier DGIP”

Lăsînd la o parte că i se păruse mai ușor să înșire multe, dar multe cuvinte roboțești, în locul unei singure silabe, o duruse sufletul să strecoare vreo formulă de încheiere, o formulă de respect către mine, cetățeanul sau, mă rog, fostul cetățean al statului pe care amîndouă îl slujeam sau îl slujisem. M-am uitat repede cum semnaseră cei de la Agenția guvernamentală din Anglia (Teaching Regulation Agency) cînd îmi scriseseră mie, veneticului fără o slujbă și deocamdată fără statut. „Dear Mihaela”, formulă de început ca la carte și finalul, „Kind regards”. Plus invitația de a suna dacă am vreo întrebare. Lămurindu-mă că sînt pe cont propriu și că nu mă puteam aștepta la nici un fel de ajutor din partea doamnei de la minister, căreia probabil îi păream prea proastă ca să merit să vorbească cu mine omenește, cel puțin eu asta am simțit, un dispreț uriaș revărsat spre mine peste mări și țări, gata să mă turtească ca pe o gînganie nemernică ce eram, plus că m-am simțit categoric de o prostie rară că nu înțelegeam ordinul ministrului prin puterile proprii. Fiindu-mi în sfîrșit clar că habar nu am ce să fac, m-am hotărît să bîzîi pe la ușile online ale instituțiilor pînă mă ia cu leșin. C-așa sînt eu, conștiincioasă. Prostuță, dar măcar silitoare.

Era clar, din București trebuia să mă duc în Hunedoara, la inspectorat și apoi în vestul țării, la Timișoara. Rețeaua se extindea cu viteza vîntului turbat. Am scris repede un e-mail Universității de Vest, vă rog, ajutați-mă, îmi trebuie o foaie matricolă de pe vremea dinozaurilor! Și îmi trebuie online, pentru că eu acum locuiesc în Londra, sărman de mine! Cine m-o fi pus! Fiind apucată de febra creației, am dat repede și Inspectoratului Hunedoara un mesaj, cerîndu-le cu multă politețe adeverința cu pricina. Nu am sancțiuni, oameni buni, îmi venea să urlu în cele patru zări. Mereu am fost așa, cuminte! N-am făcut nimic rău, veci pururea!

Convinsă fiind că ambele instituții au să-mi răspundă la Paștele cailor și că voi trăi mai departe fără foaie matricolă și fără ștampilă de bună purtare, am decis să studiez cu se mănîncă a doua adeverință a ministerului. Doar trebuia să-mi fac norma de pași înaine. Hopa, aici se cereau diplome psihopedagogice. Nici din alea nu aveam. Păi nu eram eu profesor? Nu mă lăsase statul să profesez atîția amar de ani?! Nu aveam destule competențe de profesor? Dar e adevărat, nu aveam diplomele cu psihologia și pedagogia. Nema pișta, deși studiasem o grămadă din ambele la viața mea. Am aplicat totuși, cu încăpățînare feroce, pe Punctul de Contact Unic electronic. În viața mea nu aș fi putut alege un nume așa de nefericit, dar dacă acolo trebuia să aplic, conform ordinului ministrului, acolo am aplicat. Sperînd că diplomele mele de grad au să fie ele însele un garant pentru psihopedagogia stăpînită de subsemnata. Fericită că măcar încercasem, am apăsat pe TRIMITERE și am citit cu atenție ce trebuie să fac în continuare. Să îmi urmăresc aplicația și mersul ei înainte pe „Solicitările mele”. De atunci, m-am logat în fiecare zi din ultimele două săptămîni, dar singurul răspuns pe care îl capăt e „Nu există solicitări în sistem”. Ce s-a întîmplat cu aplicația mea numai Dumnezeu știe. Și Punctul Unic de Contact electronic. Deși cred că m-am prins de-acum ce înseamnă numele lui. Că după un unic contact cu el te vei lămuri atît de tare, încît vei fugi mîncînd pămîntul. Vei lua bilet de avion, vei sta în carantină, vei face zeci de teste Covid și apoi vei sta nefericit zeci de zile pe treptele Ministerului românesc, cu dosarul plin de hîrtii în brațe, sperînd că în cele din urmă vei rezolva. Orice, numai să nu te mai întîlnești cu Punctul cel Unic. The One!

Între timp, nu știu cum, dar cumva, cumva, pe roțile cele mari ale lumii, firele mele se derulau de capul lor, ca prin magie. Întîi am primit un e-mail de la Timișoara, de la Facultatea de Litere, avea și „Bună dimineața” la început și „Cu toate cele bune” la sfîrșit. Nici nu mai vedeam mijlocul de atîta încîntare. Eram în lumea civilizată. Dragii mei din Timișoara. „Tăt Banatu-i fruncea”, mă gîndeam plină de respect. Iar cuprinsul, ooo, cuprinsul mesajului era de pe altă planetă, era dintr-o realitate paralelă și conținea nici mai mult, nici mai puțin decît foaia mea matricolă de acum 30 de ani, transcrisă curat și frumos de o doamnă minunată, care avusese atîta răbdare, nesfîrșită răbdare să mă recupereze din cine știe ce arhivă și să scrie o grămadă de note luate de-a lungul a patru ani. Mulțumesc, am murmurat ușor, de parcă aș fi întîlnit un suflet pereche. În mai puțin de o săptămînă. Mulțumesc, mulțumesc.

Apoi altă surpriză. Inspectoratul din Hunedoara mă băgase în seamă și îmi trimisese adeverința mult dorită. Atît de repede! Incredibil! Și mesajul se termina în „Cu stimă”! Absolut mirobolant, vă spun. Doamne ajută, se pare că lucrurile se mișcă și în frumoasa noastră Românie. Merg cam prost pe-acolo, pe la centru, dar cum te îndepărtezi, cum o iei spre periferie, spre Cluj, Brașov, Timișoara sau chiar Hunedoara, lucrurile capătă alt aer, mai așa, mai european. Mai de oameni cu școală, care au învățat cum se așază în pagină formulele de început și formulele de final. Oameni civilizați care își fac treaba pentru care sînt plătiți și care nu consideră toată omenirea de prin preajmă sub nivelul minim de prostie admisă. Mulțumesc din toată inima celor două instituții care m-au băgat în seamă cu respect și m-au ajutat atît de mult. Oameni adevărați pe planeta Pămînt!

Între timp am scris agenției britanice spunîndu-le că îmi cer ceva peste puterile unui om de rînd și că Ministerul Educației din România e tare departe, dar tare departe pe axa internetului, de fapt e acolo sus, într-un Punct Unic, tare sus, oh, foarte sus, pentru o simplă profesoară care a predat 30 de ani într-un orășel de provincie. De neajuns. Și că le trimit adeverința cu afurisitele de sancțiuni, adică cu lipsa lor, obținută de la Inspectorat. Că are antetul ministerului și alta n-am și nici nu o să am. Au meditat o zi (astea sînt interpretările mele personale, desigur! Rămasă fără pași de făcut, am trecut la interpretări exhaustive ale tăcerilor internetului), apoi mi-au cerut să le dau forward la mailul primit de la inspectorat. Cel cu adeverința. Zis și făcut. Apoi au tăcut două zile. În care am zis că i-am pierdut. Că mama lor de englezi, că fi le-ar Brexitul de rîs, că sînt așa de chițibușari, că uite ce au născocit de cînd cu ieșirea din UE, să-mi pună mie bețe în roată, etc., etc., aveam destule comentarii negative în cap, ca român adevărat ce sînt. Bine că nu mi-au cerut adeverință de la Papa de la Roma, că și de acolo o obțineam mai repede.

Deja mă gîndeam ce să le spun eu recrutorilor mei de aici, pe care îi asigurasem cu tupeu că voi obține statutul de profesor britanic în foarte scurt timp. Nu mai voiam să fiu profesor, dar la toate grădinițele se cerea să ai pregătire în Early Years, zeci de diplome îmi trebuiau, cu tot felul de inițiale ciudate, totul este exprimat aici în majuscule și abrevieri. Le trebuia să am CACHE, EYT, NNEB și cine știe cîte și mai cîte. Nu aveam nimic. Pe lîngă că nu știam ce înseamnă. Dar toate ziceau așa, în capătul listei de cerințe „sau QTS”! Adică, dacă tot vrei să lucrezi la grădiniță și nu ai nici o calificare, măcar profesor să fii. De-aia mă zbăteam atît.

Apoi a venit o nouă dimineață. Și am deschis mailul. Și era acolo, în toată splendoarea lui. Gata împachetat cu fundă roșie. QTS-ul meu, mînca-l-ar mama. Mi-l dăduseră. Pe baza unei adeverințe de la Inspectorat. Și niște diplome, desigur, dar simțeam că adeverința cu pricina fusese cuiul de la căruță. Gata să-mi răstoarne carul.

Și am răsuflat ușurată. Eram înapoi pe drum. Mulțumesc încă o dată oamenilor de omenie care m-au ajutat. Să li se întoarcă înzecit.

Cu QTS-ul într-o mînă, cu DBS-ul în alta (le plac abrevierile, cum vă spuneam), în mîinile mele electronice, desigur, am pornit iar la drum.

Știam că o să fie cu noroc.

Foto: flickr.com