De la izolare la comuniune

1 iunie 2020   Blogul cititorilor

În luna martie, aproape peste noapte, pentru cei mai mulți dintre noi viața s-a schimbat radical. Mă aflam în ceea ce credeam că va fi o ieșire dintr-o perioadă de izolare la care am consimțit constrîns fiind de-o stare emoțională extrem de vulnerabilă, cînd măsurile impuse de autorități odată cu declanșarea pandemiei m-au proiectat într-o izolare mai acută decît precedenta.

Universul nostru interior este suficient încît să ne permită să conviețuim o lungă perioadă numai cu noi înșine. Dacă am reuși să ne echilibrăm energiile și să trăim în acord cu ritmul lăuntric am putea percepe cu ochiul liber cum s-ar destrăma tensiunile care ne macină necontenit prezentul și ne opacizează viitorul, ne-am elibera de multe dependențe și de legături false care ne erodează relația cu semenii. Ne-am despovăra de așteptări inconsistente și ne-am deplasa în viață într-un ritm firesc, alimentat de o luciditate naturală, de o vitalitate izvorîtă dincolo de simțuri și de percepțiile noastre cognitive comune. Dar, pentru cei mai mulți dintre noi, de îndată ce mersul cotidian al lucrurilor a fost blocat, haosul și trepidațiile lumii exterioare s-au mutat în interior și s-a ales praful de echilibrul mental și emoțional, și așa precar dintotdeauna.

Pe măsură ce treceau zilele, săptămînile, ordonanțele și morțile, lumea din afară a început să se rotească în jurul meu într-un plan al irealității. Reciteam în acea perioadă una din cărțile care mi-au marcat copilăria, Vrăjitorul din Oz, și îmi imaginam că Dorothy trebuie să fi avut un sentiment asemănător cînd tornada i-a luat casa pe sus, iar ea și cățelul Toto supraviețuiau într-un provizorat incert, în epicentrul tăcut al distrugerii. Faptul că m-am retras la țară pe parcursul celor două luni de izolare m-a forțat să învăț să trăiesc o viață diferită, una pe care o conțineam de cînd eram mic, dar pe care societatea, presiunile zilnice, viața la oraș, anxietățile maturizării și propriile limite au estompat-o aproape în totalitate. Lipsindu-mă de majoritatea lucrurilor care îmi alcătuiau existența obișnuită, noua mea viață, în mod paradoxal, a compensat prin naturalețe, simplitate și m-a făcut un om mai complet.

În cele două luni am citit în aer liber, urmărind cum primăvara își făcea de cap cu toți copacii din curte, am urmărit nuanțele sidefii ale florilor de pe ramuri, în aprilie, pe care luna le accentua și le dădea aparența unui vis cu ochii deschiși, am auzit cum țîrîitul greierilor perfora liniștea și o făcea să zbîrnîie reconfortant, am ascultat ploaia căzînd în iarbă, pe acoperiș, pe frunze și pe palmele mele întinse, am vizionat filme în fiecare seară, am scris cîteva poeme, am lucrat de pe laptop, am participat la ședinte pe platforma Zoom pînă mi s-a acrit și am vizionat spectacole de teatru online, încercînd să surprind, prin pixelii ăia impersonali, mirosul de lemn al scenei și ceva din căldura reflectoarelor în care firele de praf se prăjesc haotic. Am săpat grădina, am căpălit, am plantat ceapă, roșii, castaveți, varză, oregano, salată și fasole, am udat straturile și am urmărit cum roadele muncii mele încolțeau, creșteau și căpătau concretețe. Nimic nu egalează sentimentul unei cepe plantate de tine și smulse din pămînt, apoi mîncate, la fel cum nimic nu egalează sentimentul pe care-l ai cînd culegi din propriul pom o piersică și lași zeama să ți se scurgă încet pe bărbie după ce o muști adînc.

În cele două luni am funcționat mai mult după un ceas interior și am plonjat frecvent în străfundurile propriilor mele spaime, în miezul conștiinței mele sociale și a ceea ce credeam că însemn cu adevărat, ca să descopăr că mă înșelasem și că niciodată nu voi primi un răspuns onest din partea egoului. În cele două luni de izolare am trecut prin toate formele de negare, de furie, de îndoială, de disperare și de exaltare. M-am luat la trîntă cu limitele mele, cu blocajele și dependențele de orice fel. M-am împăcat cu multe și am renunțat la multe. Am ascultat muzică clasică și jazz. Am ascultat păsări, cocoși, găini, porci, cîini, cai și vite dîndu-și frîu liber la ciocuri și la boturi și am preferat asta de o mie de ori zgomotului produs de oameni. Am auzit drujbe, mașini de tăiat iarba, topoare mărunțind lemne și ciocane bătînd cuie. Am văzut nori de praf ridicîndu-se pe uliță în urma mașinilor și am auzit vocile vînzătorilor de legume prezentîndu-și marfa în română și în maghiară. Am văzut păpădiile atingînd pe-alocuri 65 cm, înflorind dimineața, închizîndu-se pe înserat, apoi albind și spulberîndu-se în vîntul de mai. Am urmărit iarba crescînd, norii deplasîndu-se pe cer, am anticipat tunete și am tresărit de bucurie în două rînduri cînd a fulgerat. Am cumpărat lapte, ouă și brînză de vaci de la săteni și am observat că, orice-ar fi, universul nu tolerează încremenirile de nici un fel și că nu e nimic mai firesc decît asta.

Ieșit din izolarea generală și intrat în cea parțială, mi-am dat seama că tehnologia care mi-a facilitat comunicarea cu oamenii a rezolvat parțial problema, dar mi-a adîncit frustrarea de a fi mereu la un pas de, dar niciodată acolo. Un sentiment asemănător cu acela de a fi despărțit de cineva de un strat de plexiglas, avînd palmele lipite de o parte și de alta, frunțile atingînd suprafața netedă, dar ratînd prin asta contactul fizic. Pesemne că măsurile așa-numitei distanțări sociale – sintagmă pe care n-am putut s-o sufăr încă de la început, atît ca sonoritate, cît și ca semantică – se vor dovedi niște reflexe neglijabile pentru o categorie de oameni distanți prin natura lor. Sînt culturi europene pentru care apropierea fizică, în genere, e ceva aproape tabu sau neplăcut din principiu, dar eu aparțin categoriei sentimental-senzoriale care, la fel ca un Iuda contemporan, trebuie să atingă mereu ca să se convingă de acuratețea realității, a trăirii și a contactului cu semenii. Tolerez cu lejeritate (și, deseori, chiar apreciez) tăceri prelungi, intervale ample lipsite de orice cuvînt, pot conversa vizual ore în șir cu cineva față de care simt o legătură, dar nu mă pot dispensa de atingere, fie ea și fugară, de simțul tactil, de ceea ce contactul cu epiderma aproapelui meu îmi comunică fără echivoc și fără rezerve.        

Mă roade faptul că, pentru a fi în siguranță pe plan exterior, în perioada următoare va trebui să reunțăm la ceea ce, în mod obișnuit, vindecă în plan interior. Umblu pe stradă și încerc să ghicesc ce se află în spatele decupajului albastru-pal sau alb prin care măștile de protecție ascund chipurile oamenilor. Misterul dintre piramida nazală și baza gîtului, segmentul esențial din care nu răzbate nici un zîmbet și din care vocile se desprind nefiresc. Mă consolează numai privirile pe care le surprind, fiindcă „ochii, Chico, ei nu mint niciodată“, și privitul în suflet, prin ochi, nu e reglementat încă de nici un fel de lege. Îmi e dor de o strîngere de mînă fermă și de o îmbrățișare adevărată în care, dincolo de haine și de piele, îți simți atomii fremătînd.

Sînt convins că există posibilitatea să ne imunizăm la virus, dar niciodată nu ne vom imuniza la lipsa de tandrețe, de afecțiune și de atingere. Nici o plasmă și nici o rezoluție 4K nu va reda natura umană cu o fidelitate mai mare decît o va face o atingere adevărată. Și sper că teama de o potențială infecție de orice fel nu va inhiba, pe viitor, în oameni această pornire naturală. Nimic nu mi s-ar părea mai frumos ca, în loc de o artificială și convențională Uniune Europeană, să ajungem la o Comuniune Europeană. Și, în cele din urmă, la una Mondială.

Andrei Vornicu este jurnalist cultural.

Foto: wikimedia commons

Mai multe