Dă ce?

Pă care-l vrei? Dă ce? Aşa poate să sune un dialog frecvent între adolescenţii de cincisprezece-optsprezece ani din Bucureşti.

Sînt cei mai frumoşi ani, sînt anii în care te formezi, mi se spunea mie în timpul liceului, cînd mă plîngeam de profi şi de comportamentele tiranice ale unora şi de teze şi de tot, ca orice adolescent/ă. Cred că asta aud şi tinerii de azi, şi nici ei nu iau în seamă, n-au timp să asculte teorie şi n-au chef să vorbească altfel decît o fac. Ce-are de-a face frumuseţea anilor de liceu cu modul în care vorbim, la o adică? Mai nimic, la prima vedere, pentru că frumuseţea înseamnă altceva pentru fiecare, şi de ce n-ar fi frumos să vorbim cu pă şi dă?

Tinerii fiecărei generaţii au nevoie de limbajul lor, de ceva diferit, ca într-un trib, un jargon prin care să arate că ei sînt altfel decît părinţii lor şi decît ceilalţi. Au nevoie de cuvinte care să-i unească. Asta e realitatea, e ceva natural, logic, de înţeles. Toţi am făcut acelaşi lucru, fie că recunoaştem sau nu, fie că ne dădeam seama sau nu. Îi priveam ironic, de sus, pe cei care n-aveau cuvintele noastre. Pentru că da, e vorba de cîteva cuvinte, de fapt, nici o generaţie nu schimbă prea mult, la noi erau cuvinte ca belea şi mese, dar la fel au fost la început şi mişto, pana mea, naşpa şi nasol, pe care acum le folosim cu toţii. Dar a fost un timp în care aparţineau doar unora, şi profii, de exemplu, nu aveau acces la ele, iar acum le rostesc tocmai ca să-şi apropie elevii şi să pară de gaşcă, să nu mai pară de pe vremuri, pentru că nu poţi fi scorţos dacă spui mişto teză sau nasol că n-ai învăţat.

Acum însă e vorba de altceva, nu de cuvinte noi, ci de pocirea sau schimbarea unora: sînt cuvinte simple, scurte, de bază, ca pă în loc de pe, dă în loc de de şi ăstea în loc de astea. Şi atunci întreb şi eu ca ei: dă ce s-a ajuns aici? Cum? Ce vor să arate? Ce se ascunde în spatele alegerii ăsteia? Nu-mi e clară originea fenomenului. Ştiu telenovelele faimoase româneşti, nu le-am urmărit, nu din snobism, pur şi simplu nu m-au atras, e vorba de gustul fiecăruia, dar nu poate fi doar asta, un serial e un serial, vine şi trece, ne intră în obişnuinţă anumite expresii cît timp durează, dar pe urmă uităm de ele, şi revenim la limbajul nostru anterior. Atunci de unde fenomenul ăsta? Despre ce vorbim? De ce ar fi mai atractiv ă faţă de e? Sînt două litere cu aceeaşi valoare, şi-mi spun că poate e vorba doar de cum sună: e aduce o notă prea serioasă, formală, şcolărească, în timp ce ă sună puternic. Mi se pare că s-a pornit într-un fel ironic / parodic, dar s-a ajuns deja la o infiltrare foarte adîncă în limbajul adolescenţilor. Nu fac generalizări, generalizările sînt cele mai stupide chestii, spun doar peste ce dau eu de cîte ori  aud puşti de cincisprezece-optsprezece ani.

Intră cuvinte noi în dicţionar, e normal, se zice că limba evoluează, trebuie să ţină pasul cu vorbirea curentă, şi atunci mă gîndesc eu că într-o zi o să intre şi pă-ul şi dă-ul şi o să rămînă o mînă de oameni care o să pară analfabeţi cînd o să spună pe care şi de ce.

Mulţi vorbim greşit pe Facebook şi pe alte reţele de socializare, o facem ca să părem simpatici, apropiaţi, dar chiar o să ajungem să facem efortul ăsta de pocire a limbii ca să fim în rîndul lumii sau cum am mai putea să convingem un adolescent să revină la cuvintele iniţiale? N-am idee. Cel mai comic în toată situaţia e, de fapt, alăturarea  acestor cuvinte stîlcite englezismelor, pentru că asta e altă tendinţă cool, şi atunci auzim tot mai des: dă ce eşti weirdo? Dă unde ai luat gadgetul? Pă care-l downloadăm întîi?

Foto: flickr