Cum stau cu capul
O bună colegă de redacție mi-a pus nu demult, cînd mai aveam doar cîteva zile pînă la concediu, o întrebare foarte interesantă. Eram singur în birou iar ea, după ce și-a făcut, ca de obicei, intrarea impetuoasă, aproape dînd cu ușa de perete, m-a întrebat cu simpatie, dar și cu un fel de îngrijorare în glas: „Hei, ce faci, cum mai stai cu capul?” Fără să-mi dau seama m-am înseninat brusc și i-am răspuns automat: „Așa și-așa, încerc să par normal...”. Și am început să rîdem amîndoi.
Dar eu chiar asta făceam! Pentru că de fapt asta fac zi de zi: simulez echilibrul. Îmi dau seama că, în fond, cel puțin noi, cei care prin natura meseriei sîntem nevoiți să stăm zi de zi de zi conectați la „actualitate”, nu avem cum să stăm, la propriu, prea bine cu capul. Doza de tembelism a celor care conduc lumea zilelor noastre în general, nenumăratele decizii infantile pe care le iau și evenimentele aberante care se produc pe urma lor, „realitățile” paralele pe care mass-media, cu ajutorul noilor tehnologii, este capabilă să le creeze, lipsa acută de discernămînt, de educație și de un minim Bun Simț al marii mase de consumatori, dar și de „creatori de conținut”, cum se spune acum, toate acestea, înghițite zi de zi de zi, îmi creează, mie cel puțin, o permanentă stare de nesiguranță, impresia că în orice clipă toată mașinăria asta pe care o numim lumea în care trăim s-ar putea nărui. Nu ai cum, cu această stare de spirit de fond, cu această tensiune subconștientă acumulată zi de zi, să fii și să susții că ești bine cu capul. Poți doar să faci niște jonglerii mentale cu ajutorul cărora să continui să te recunoști, să ții, cum poți, legătura cu tine însuți în continuare. Și să aștepți concediul.
Care pînă la urmă a venit. Au fost două săptămîni pline și liniștite pe litoralul bulgăresc, în care mi-am propus (și am reușit), pentru prima dată, să rup absolut orice legătură cu redacția și cu actualitatea politică și nepolitică din țară și din lume (fără nici o secundă de televizor și trecînd rapid peste orice știre din feed-ul de Facebook din telefon care ar fi putut avea legătură cu politica).
Nu vreau să idealizez aici nici aerul medieval, apusurile blajine și copacii înfloriți de la Nessebar, nici formele ciudate ale stîncilor izbite de valuri la Sozopol, nici bolta de viță de vie și umbra ei din curtea doamnei Stanca, gazda noastră de la Balchik, nici preșul de șters pe picioare de la intrarea în casă, care te întîmpină cu un vesel „Merry Christmas!”, nici candoarea cu care doamna Stanca (complet străină de orice limbă străină) nu contenea să ne povestească tot felul de lucruri în bulgară, deși îi spusesem, prin gesturi, de mai multe ori, că nu cunoaștem limba; nici plimbarea lungă pe digul pustiu, de vreo 5 km lungime, care leagă, pe țărm, Balchikul de Albena și care, cu stîncile lui albe, seamănă bine cu drumul șerpuit către Țara lui Oz, nici copacul frunzos, crescut din faleză, care, chiar cînd treceam prin dreptul lui, mi-a foșnit ceva, nici scaunul vechi, aruncat printre stînci și rămas acolo într-o poziție din care părea că salută cu brațul său stîng, de lemn, orizontul și nici anumite peisaje marine, care, încadrate între degetul mare și arătător al celor două mîini, m-au făcut să mă întreb de ce nu ar putea fi ele, aceste peisaje (și altele asemenea lor, pe care Natura le oferă cu generozitate oriunde este lăsată de om să respire LIBERĂ), adevăratele icoane și altare la care ar trebui și ar fi trebuit dintotdeauna să ne închinăm.
Vreau doar să-mi exprim convingerea că am reușit să percep, să asimilez și să mă bucur de toate aceste imagini și evenimente și să-mi refac, astfel, într-o măsură semnificativă, echilibrul psihic și o anume stare de bine (de care aproape că uitasem) doar pentru că, așa cum mi-am propus, am reușit să mă despart complet de fluxul informațional care mă ține de obicei conectat cu „lumea”. Și mai ales pentru liniștea pe care mi-o dădea gîndul că nici a doua zi și nici zilele următoare nu eram nevoit să mă reconectez la ea...
Acum, la finalul acestei vacanțe, al acestei pauze de „realitate”, stau și mă întreb: ce se va întîmpla cu starea asta de bine de mîine încolo? (Astăzi e duminică, vineri m-am întors, luni încep serviciul.) Cu alte cuvinte, cum voi fi cu capul? Voi începe din nou să acumulez, gradat, acea tensiune care la un moment dat mă face să-mi pară că toți oamenii și obiectele cu care intru în contact îmi sînt potrivnice? Ce aș putea face ca să păstrez starea de acum?
Nichita Stănescu povestește undeva cum un prieten al lui, ajungînd la o stare de spirit foarte bună și tot întrebîndu-se cum să facă să o păstreze, după ore și ore de frămîntări, la un moment dat a adormit... Poate că așa va fi și cu mine: voi adormi și voi visa că...
La urma urmei, care e lumea pe care trăiesc? Cea de acolo, care mi-a oferit această profundă stare de bine, pe care, iată, am reușit să o aduc cu mine acasă sau cea de aici, care va începe în curînd să-și arate colții?
Mă gîndesc uneori că lumea în care trăim zi de zi a ajuns la un asemenea grad de nebunie și ne creează, la nivel subconștient, în asemenea măsură această stare de panică mută, încît nu e exclus să vină un moment în care să redescoperim, noi ca specie, într-un mod cu totul nou și neașteptat, Divinitatea.
De ce nu?
Oare, de-a lungul evoluției sale, omul nu a luat marile decizii în raport cu Divinitatea în momente de maximă Spaimă? De teroare chiar? Oare nu focul care venea din cer l-a făcut pe omul primitiv să cadă pentru prima dată în genunchi și să se roage? Oare nu Spaima l-a determinat să părăsească peștera și odată cu ea Natura, pentru a se închide în cetățile construite de el însuși? Oare nu acela a fost momentul în care a început să sfideze legile Naturii și să-și creeze propriile legi, contrare celor naturale, ieșind astfel pentru totdeauna din Epoca de Aur și intrînd în cea de Fier, în care ne aflăm și acum? Oare nu de aceea eu, astăzi, nu mai reușesc decît atît de rar să fiu „bine cu capul”?
Lumea în care trăim, pe care vrem să o înțelegem și cu care vrem să ținem ritmul, este o lume eminamente politică. Politica nu este doar, așa cum se spune în general, „un rău necesar”, ea nu este doar acea activitate murdară pe care noi, cei „curați” am decis să o lăsăm pe mîna celor capabili să înghită broaște rîioase dimineața pe stomacul gol. Ea este cea care a preluat, în totalitate, rolul pe care Divinitatea, atunci cînd trăiam încă în Natură, îl juca în viața noastră.
Politica este, pînă la urmă, noul „Zeu” al Epocii de Fier.
Ea ne dictează, de atunci și pînă azi, orice mișcare: faptul că eu am avut dreptul la aceste două săptămîni de concediu, de ieșirea din „realitatea” cotidiană, este o decizie politică, un drept care mi se acordă din rațiuni politice (fără un anumit concediu, muncitorul, votantul etc., nu mai dă randament); faptul că lucrez un anumit număr de ore pe zi este efectul unor decizii de natură politică etc.
În schimbul siguranței și confortului material pe care Cetatea (polis, polites) ni le asigură, noi, oamenii, am renunțat la contactul direct cu adevărata Divinitate și am acceptat în loc imaginea neclară, tulbure, a ei pe care Politica, prin instrumentul pe care l-a creat special în acest scop, Biserica, ne-a impus-o și la care ne-a împins, în genunchi, să ne închinăm.
Poate că gogomănia apocaliptică „Dumnezeu a murit” a fost atît de în serios luată în secolul XX și a devenit acum, în al XXI-lea, aproape un truism, tocmai pentru că în ea nu e vorba de adevărata Divinitate, ci de imaginea ei construită și impusă de Biserică (nu vreau să mai amintesc aici cu ce mijloace).
Cum poate „muri” ceva care nu a fost creat, ci doar creează? Cum poate „muri” acea Entitate care este Creatoare prin excelență, care este fără început și fără sfîrșit? Poate muri doar acel bărbat bătrîn cu barbă, care pe deasupra are și un fiu (un singur fiu, atenție!) imaginat de Biserică. Și poate că acel „Dumnezeu a murit” înseamnă doar „Biserica a murit” (sau moare sub ochii noștri), ceea ce, iertat să-mi fie, nu e tocmai rău, dacă privim lucrurile de la distanță...
Cum bine spunea Salvador Dali, dacă privim un timp, cu un ușor recul și cu o anumită „fixitate distrată”, figura hipnotic imobilă a lui Narcis, aceasta dispare treptat pînă cînd devine cu totul invizibilă.... Ce-ar fi dacă și noi, la rîndul nostru, ne-am strădui să privim un timp, cu un ușor recul și cu o anumită „fixitate distrată” la ce s-a întîmplat atunci, demult, cînd primii oameni s-au decis să iasă pentru totdeauna din peșteri și să-și construiască cetăți? La momentul nașterii ideii de Politică, adică.
Impactul acestei mutații trebuie să fi fost colosal. Și nu este exclus ca această descoperire a propriei capacități de a-și anihila spaima animalică de vicisitudinile Naturii, prin trecerea la siguranța vieții în cetate, să fie cea care a stîrnit la nivelul ființei umane apariția conștiinței de sine. Numai că, așa cum observă (coincidență) tot domnul Nietzsche, „cel mai sigur mod de a face un lucru prost este de a-l face în mod conștient...”.
Pentru că nu trecerea în sine de la peșteră la cetate este calamitatea (ba se poate presupune chiar că această trecere a fost tocmai rezultatul unei inspirații divine) ci ceea ce a urmat, adică încrederea excesivă în sine pe care omul a căpătat-o cu acest prilej, pierderea (definitivă?) a Bunului Simț primordial și implicit toate nenorocirile rușinoase de care istoria speciei noastre este plină.
Îmi revin în minte peisajele acelea marine de la Balchik și mă gîndesc că, pînă la urmă, poate că totul nu e decît o problemă legată de... orizont. (Vorba lui Nichita: Îmbrăţişarea, Toma, e un sentiment./ Uită-te şi tu prostule la orizont!) De o ridicare a capului. De o ridicare pe vîrfuri, poate. Politica, de cînd a apărut în viața noastră și pînă în ziua de azi, prin toate instrumentele pe care le-a avut la dispoziție (pînă mai ieri Biserica, astăzi în primul rînd prin mass-media) nu a făcut decît să ne îngusteze orizontul, la nivel individual, să ne ghideze într-o direcție voit greșită imaginația, pentru a ne putea ține sub control. Însă ea, Politica, spre deosebire de Divinitate, va avea un sfîrșit. Pentru că a fost creată.
Iar ceea ce urmează după ea ori ne va șterge definitiv de pe fața Pămîntului, ori ne va reda, într-un mod greu de imaginat acum, orizontul pierdut...
Șerban Georgescu este redactor web la RFI România și, uneori, poet. Ultima și prima carte publicată: Scrisori dintr-o piramidă, Editura Paralela 45, 2017.
Foto: Șerban Georgescu