Cu Heraclit pe timp de pandemie
Heraclit din Efes a fost un filozof căruia nu i-am acordat prea multă atenție înainte de pandemie. De fapt, sinceră să fiu, și uitasem de el. Nietzsche, Heidegger, Hegel erau singurele mele punți spre gîndirea lui. Consideram că filozofia lui Arthur Schopenhauer era mai adecvată timpurilor tulburi prin care trecem. Mi-l și închipuiam zîmbind, ușor îndurerat, la eforturile noastre constante și deseori inutile de a ne agăța de orice clipă de fericire, în momentul în care coronavirusul a fost aruncat în viața noastră, precum Daseinul lui Heidegger în lume. Fericirea e o iluzie, spunea Schopenhauer. Suferința și plictiseala sînt singurele care ne însoțesc zi de zi. Dovada erau după-amiezile interminabile cînd, după fîțîieli regulate, verificam frenetic bilanțul infectărilor, suspinînd la fiecare creștere a numărului deceselor. Probabil mila a devenit emoția noastră preponderentă. Străinul nu se mai afla pe malul celălalt, uitat în existența lui, ci a devenit vizibil. În întregimea durerii sale. Pentru că eram unii alături de alții, luptînd împotriva fragilității vieții. Schopenhauer a avut dreptate. Mila ne împinge dincolo de sinele individual și ne obligă să conștientizăm că fiecare dintre noi e o verigă în lanțul intersubiectiv.
Resemnarea a venit cu Heraclit într-o dimineață cînd, în timp ce glisam în sus degetul arătător pe Facebook, privirea mi-a fost atrasă de un citat în greacă. Panta rhei. „Totul curge.” Totul e în devenire, într-o continuă mișcare. Căutăm permanența, dar trăirile noastre nu transcend temporalitatea. Filozoful și matematicianul britanic Bertrand Russell a afirmat că dorința de a atinge imuabilul e unul din motivele pentru care filozofia există. La fel și religia, zicea el, pentru care ideea de imortalitate și accesul la Dumnezeu sînt două căi prin care putem găsi, sau, cel puțin, căuta perenitatea. În fuga noastră de realitate, vorbele lui Heraclit au adus o ușoară alinare. Suferința, neputința, frustrarea, toate sînt trecătoare. Doar noi rămînem. Sinele e stabil precum rîul ale cărui „noi ape curg mereu la vale”. Sîntem schimbați și totuși la fel. „Sînt(em) precum nu sînt(em).”
Heraclit a accentuat că schimbarea nu este posibilă fără existența și acceptarea contradicțiilor. E nevoie de conflict continuu pentru ca armonia să se instaureze. Suferința se află pe cărarea care duce spre bucurie. Drumul e același, de mergem în sus, de mergem în jos, zicea Heraclit. Și lumea e ținută în echilibru de prezența contrariilor, de reconcilierea lor. Adept al interconectivității și unității pe fondul adversității și discordiei, Heraclit a fost considerat de unii ca fiind primul umanist, cu toate că avea tendințe mizantrope. Distanțarea socială și-a impus-o din proprie inițiativă, preferînd munții oamenilor. Nu rareori a deplîns polumathiê (altora), faptul de a ști multe fără a înțelege însă. Un fel de Google modern. Pentru filozoful presocratic, Logos-ul, armonia rațională, este realizabilă doar printr-o dezbatere logică. Pandemia de coronavirus a adus în discursul public un întreg arsenal de termeni. Sănătatea publică, ideea de risc, solidaritatea, libertatea, responsabilitatea, nici una nu mai poate exista pe cont propriu, ci numai la unison cu celelalte. Gîndește-te, ar fi zis Heraclit, că tot ceea ce spui e subiectiv și că afirmația ta se ciocnește cu opusul ei, care poate fi la fel de validă. Heraclit nu credea neapărat în identitatea opozițiilor, ci mai degrabă în capacitatea lor de a declanșa schimbarea, transformarea noastră și a realității. Nu dispunem de o înțelegere completă dacă ignorăm dinamismul creat de încăierarea dintre părerile opuse.
Și pandemia va trece, ne-ar fi consolat Heraclit. Și, pînă atunci, avem la dispoziție timpul. Timp să conștientizăm că toți, oricît de diverși am fi în opiniile noastre, sîntem interconectați și parte a aceleași realități. O realitate pe care cu toții încercăm să o înțelegem.
Foto: wikimedia commons