Bogatul spital englez

Înainte de a părăsi România am tot studiat sistemul medical din Anglia, încercînd să înțeleg ce mă așteaptă. Încercînd să văd cum urma să sparg blocada și să mă introduc în sistem, eu, o biată emigrantă fără nici un ban. Și chiar fără nici o slujbă. Cercetările le-am făcut pe google, unde altundeva?! Părerile erau împărțite. Sistemul, NHS-ul era gratuit, dar existau și asigurări de sănătate. Hm. Unul dintre cele mai bune din lume, dar o grămadă de români se plîngeau pe forumuri că au stat cu orele prin sălile de așteptare și au fost tratați numai cu paracetamol. Că pentru o vizită la specialist trebuie să aștepți șase luni. Adică faci o criza de fiere și ajungi la ecograf după ce ai dat ortul popii. Dar totuși spitalele sînt nemaipomenite, doctorii buni, tratamentele inovatoare sau standardizate. Ce mai calea-valea, nu mai știam ce să cred și aveam senzația că urma să joc alba-neagra și să trag ce loz oi trage. Urma să joc chiar cu sănătatea mea. La ruleta rusească. Oricum, mi se părea dubios de-a dreptul să îmi permit să cred că au să se ocupe de mine așa de-aiurea, fară nici o asigurare. Nu eram obișnuită să cred ceva pozitiv despre puterile statului și despre orice posibilă dorință a lui de a-și ajuta cetățenii. În cetatea mea statul fluieră privind în altă parte cînd vreun cioban mioritic cade la pămînt, atacat de vrăjmașii lumii și ai vieții.

În concluzie, prevăzătoare, mi-am făcut toate vizitele medicale înainte de a pleca, la clinici private, tomografii, examinări și analize. Private pentru că nu aveam de gînd să mă rog în genunchi la sistemul de stat și nici nu aveam timp pentru asta. Mi-am adunat, ca o furnică, tratamentul pentru un an de zile, spunîndu-mi că după un an fac o vizită în România și îmi refac proviziile. Chiar mi-am făcut programări în Cluj pentru anul 2021. Apoi, bine blindată și înfășurată în mantia fermecată a pilulelor albe, am plecat spre țări străine. Ca o pasăre călătoare un pic nebună. Cu inima strînsă. Că așa-i omul, nu știe ce-l paște după colț. Iar aici era ditamai colțul. Puteam să dau cu capul rău de tot și chiar să dau colțul. Plus că văzusem prea multe filme americane cu spitale și asigurări. Unele din preferatele mele.

După ce am stat liniștită vreo săptămînă, să-mi revin după traumele drumului, am purces la atac. Din frumosul living înflorit în lumina răsăritului, zîmbind către pozele părinților mei, care mă veghează de pe un raft cu propriile lor zîmbete, am intrat pe google, m-am logat la clinica arondată zonei și am completat formularul. Am apăsat pe butoul de trimitere. Apoi am așteptat.

În mai puțin de 24 de ore am fost sunată să mi se mai ceară  informații și să fiu rugată, da, ăsta e cuvîntul, rugată să merg la clinică pentru a-mi duce dosarul medical. Din fericire tradus în România de către prevăzătoarea de mine. Zis și făcut. Au urmat mai multe telefoane. Doamna doctor vrea să mai fac o analiză, care lipsește la dosar. Sînt liberă în data cutare, îmi convine ora? Eu, da și da. Că doar nu eram nebună să zic nu. Am primit apoi email cu programarea și un mesaj telefonic să nu uit de ea.

Cu șapte minute înainte de ora fixată am sunat la interfonul clinicii. O asistentă drăguță m-a întîmpinat din ușa cu „my lovely” și așa a ținut-o pînă am plecat. Eram „minunata” ei, chestie spusă cu accent dulce englezesc, cu silabele rotunjite și încărcate de farmec și bună dispoziție. Nu pot să descriu plăcerea pe care am simțit-o în tot timpul consultației, respectul și prietenia pe care le-a revărsat asupra mea ca un șuvoi cristalin de voioșie și dulceață. La un moment dat, printre „my lovely” și zîmbete am vrut să mă ciupesc pînă la sînge să văd dacă sînt trează. Pur și simplu mă simțeam brusc transformată într-o minunată a lumii și mie însămi nu mi se părea că sînt reală. Prea eram de soi. De viță regală, sînge albastru curat. Eu!

Am plecat după o ultimă revărsare de drăgălășenie, urîndu-ne reciproc și entuziast să avem o zi bună în continuare. Am ieșit din clinică și am izbucnit în plîns. Avusesem cea mai minunată „recoltare de probe” din viața mea. Cristi s-a speriat, „De ce plîngi?!” „De frumusețe și povara indescriptibil de dulce a frumuseții”, i-am răspuns printre suspine. Cred că a luat-o ca pe o manifestare a temperamentului meu artistic, uneori exagerat de sensibil.

După această analiză, un alt telefon de la clinică. Am fost trimisă la un specialist de la Spitalul cutare royal, doresc să merg?! Daaaa. La toate răspundeam da. Cum să nu?! Mă duc peste tot. De bună voie și nesilită de nimeni. După două zile, a sosit prin poștă un plic cu programarea. Pe numele meu. Plus email și mesaj telefonic. Cu aceeași programare. Nici să fi încercat cu tot dinadinsul nu puteam să uit. Mai ales că toate mesajele au fost repetate chiar cu o zi înainte de ziua cu pricina.

Și iată-mă în fața unui mare spital londonez, cam tremurînd, căci la ultima verificare pe care mi-o făcusem eram tot o emigrantă fară slujbă și cu sănătatea în posibile pioneze. Doar posibile, dar nu se știe niciodată. Ale vieții valuri. Mă pipăiam în detaliu și eram doar o cenușăreasă. Nimic altceva.

Momentul adevărului. Intru, cu masca bine instalată pe figură. Doi paznici care mă roagă să mă dau cu dezinfectant. O zonă mare cu cinci ghișee unde poți cere informații. Sînt îndrumată spre etajul unu, un sistem în lanț, plin de zîmbete și de amabilitate,  mă simt că o ștafetă victorioasă predată de la unul la altul pînă ajung în sala de așteptare. Stau pe un scaun cu urechea ciulită să nu-mi pierd numele în caz că va fi strigat într-o varianta ultrastîlcită de să nu-l recunosc nici eu. Pe un perete, un anunț: „Ne cerem scuze dacă așteptați. O programare poate să se decaleze cu maxim 15 minute.”

Hm, s-o văd și pe asta. Intru în bucla mentală cu care sînt atît de obișnuită. Așteptarea. Odată am așteptat 5 ore la o clinică unde aveam programare. Liniște, curățenie, impecabil. Doctorii nu au halate, sînt îmbrăcați obișnuit, din cînd în cînd iese cîte unul, ia fișa din mîna asistentei și strigă cîte un nume. Exact 12 minute am așteptat. O doamnă doctor plină de amabilitate îmi pune întrebări, se uită peste foile mele medicale, o rog să vorbeasca un pic mai rar, încă nu m-am obișnuit cu dialectul londonezilor și își cere mii de scuze. Culmea! Aici lumea spune întruna „sorry”. Cîte scuze pot să-și ceară pentru orice, te doare capul tău de războinic încercat din greu în bătăliile cu strigăte și nervi. Desfășurate pe meleagurile natale. Unde propriul meu medic, la care mergeam de jumătate de an a urlat la mine să nu mai îndrăznesc să vin la ea fără programare. Și că nu-mi face analizele pentru operația care avea loc peste două zile. Nu vrea să mi le facă și gata. De ce nu mi-am făcut programare pentru analize? Degeaba îi spuneam că abia cu o seară înainte fusesem anunțată de la Cluj să mă prezint la operație. Lupta s-a terminat cînd am urlat și eu la ea că are un caracter infect. Apoi am bocit, dar am învins. Frumos. Bătălii cu pumnii și picioarele, cum vă spuneam.

Îmi revin, mă scutur, sînt în fața acestei doamne doctor din Londra, care îmi spune „sorry” și îmi vorbește cu atîta blîndețe. În cele din urmă îmi recomandă un anume tratament. Dar, ca să fiu eu sigură, merge să se sfătuiască cu echipa. Și s-a dus, lăsîndu-mă cu gura căscată. Eu nu avusesem nici o nesiguranță. S-a întors, zîmbind mulțumită, echipa era de acord. Dar dacă eu, totuși, sînt încă confuză, ea poate să convoace o echipă medicală și încă un set de analize ca să mă limpezească. Abia am reușit să  mă adun laolaltă în urma șocului profund indus de propunerea ei aberantă și să grăiesc în frumoasa limbă englezească (nu londoneză, să se înțeleagă!) că sînt foarte limpede și am deplină încredere. Și chiar aveam. Apoi m-a și consultat. Nu s-a grăbit deloc. M-a rugat să îi pun întrebări, orice doresc. M-am simțit ca la școală, ce naibilui de întrebări să pun, nici un alt doctor nu mă mai rugase așa chestie ciudată. Cu ultimele rămășițe de inteligență, am întrebat-o cînd voi face următoarea ecografie. Exact peste un an, a zîmbit ea dulce. „V-am programat deja.” Sfinte! „Și cum procedez?!”, m-am bîlbîit uimită, aproape nemaiștiind să adun silabă lîngă silabă. „Doar veniți aici la recepție și vă spuneți numele”. Peste un an! Îmi spun doar numele! În cele din urmă am plecat, cu ea conducîndu-mă pe culoar. Mă așteptam să se întîmple ceva negativ în orice clipă. Expectanța românească. Fatalitatea. Poate urma să mi se pună în brațe factura. Dar nu. Nimic. Totul gratis. Eu, proaspăt sosită din Petroșani, consultată în Royal Free Hospital. For free. Cu cîtă amabilitate și grijă. O, la, la.

Ce  înseamnă un spital bogat! Își permite să-i îmbrățișeze pe toți sărăcuții. Cum ar putea săracul spital român să facă asta?!

Acasă, am intrat pe contul meu de la clinică. Acolo era jurnalul meu medical. Puteam să studiez toate cele. Documente, ce spuseseră doctorii, analize. Și, proaspăt sosită, trona scrisoarea medicală din ziua respectivă. Am citit-o cu grijă. Dacă aș fi fost o persoană mai slabă de inimă aș fi lăcrămat ca în fața unei scrisori de dragoste. Începea foarte reverențios cu „Am consultat această lady...” Lady. Eu eram aceea. Era o scrisoare lungă și detaliată care m-a umplut de mulțumire veșnică. Era clar că ne înțeleseserăm foarte bine. Știa totul despre mine și înșirase povestea de-a fir a păr. „Good job”, mi-am zis. Și acum ce mai urmează?

În ziua următoare, nerăbdătoare, mi-am consultat din nou jurnalul de la clinică. Ca pe o carte fascinantă de călătorii. Înnebunisem. Aveam ca program de lectură zilnică propria mea sănătate. Hei, chestie nouă. Apăruse rețeta mea, prescrisă de GP. Adică de medicul de familie, la recomadarea specialistului. Măi să fie. Am dat click. Mi-a apărut mesaj. În două zile puteți să vă ridicați rețeta de la farmacia cutare.  Gata, sînt în sistem. În decurs de aproape două luni intrasem în sistemul medical britanic.

Primită cu grație și cu „my lovely”. Numită „lady” și tratată cu respectul cuvenit.

Ceea ce mă nedumerește complet și definitiv e că nu am dat nici o ciocolată. No bribe. Nici o mită, mai pe românește.

Asta chiar mă zăpăcește. Rău de tot.

Și ce o să fac acum cu toate abilitățile mele de încercat războinic carpatic?! Aici, în țara lui „Sorry”?!