Ancora imparo

Încă învăț. Cred că învățătura nu se termină niciodată. Cum ar putea?! Dacă și marele Michelangelo, ajuns la venerabila vîrstă de 87 de ani a spus asta, cum aș putea eu mă opun?!

Că o fi spus, că n-o fi spus, ce importanță are?! Ar fi putut să o spună, i s-ar fi potrivit mănușă.

Așa că, în fiecare dimineață, cînd deschid ochii, îmi spun și eu „Ancora imparo”! Ei, nu chiar, dar aș putea. Pentru că, evident, se întîmplă. Mi se potrivește și mie mănușă. O să scriu altădată despre asemănările evidente dintre mine și marele om. E un subiect prea amplu pentru a putea fi discutat aici.

Învăț de cîte ori gătesc ceva nou, de cîte ori potrivesc ingredientele cu aere de alchimist străvechi. Oricum îmi place să-mi dau aere. Azi am făcut gnocchi, din făină de migdale și mozzarella, au ieșit ceva de neimaginat, sînt buni, buni, pînă la limita periculosului (practic, trebuie să recunosc că a fost o muncă de echipă, eu am găsit rețeta și soțu’ a pus-o în aplicare, ce, el nu trebuie să-nvețe?!), dar mereu încerc tot felul de rețete și acest gen de învățătură e absolut satisfăcător. 

Învăț toată ziulica alte și alte cuvinte englezești, parcă e un sac fără fund, oamenii ăștia nu au avut ce face atîta amar de vreme, pe insulița asta ploioasă, decît să bea ceai și să inventeze combinații de litere cu duiumul, grămezi de sinonime și zece mii de sensuri pentru același cuvînt. Probabil nu voi termina în această viață cu ele, dar mă străduiesc. Ce altceva să fac, dacă asta vreau să fac.

Învăț despre mine, nu mai contenesc, mereu aflu lucruri noi și-ntruna mă minunez: „Cum, și asta sînt tot eu?!” Cobor prin labirinturile scoicii, adînc și adînc, și fac popas tot din trei în trei metri să mă obișnuiesc cu noile descoperiri, să le asimilez. Ba un Minotaur la un popas, ba un păianjen cu picioare păroase, ba o pajiște înflorată în verde de lumină. Tot eu, un amalgam deseori indigest, cu care încă nu m-am obișnuit. Uneori o zînă luminos transparentă, cu zîmbet dulce, alteori o zgripțuroaică șchioapă, cu zîmbetul strîmb. Sap și colind printre meandre și nu se termină niciodată. Destul de interesant, totuși.

Mă trezesc în fiecare zi și știu că va trebui să învăț încă o dată cum să fac față. Cum să înfrunt provocările vieții, cum să mă descurc fără să mă pierd. Și uneori chiar mă pierd. Nu mai știu nimic, ca un copil uitat pe o stradă pustie. Nici unde mi-e casa, nici unde mi-e locul. Nici cine sînt. Sau ce vreau. Plîng un pic, rătăcită, apoi aștept un pic. Pînă la urmă, apare cineva sau ceva care mă îndrumă. Sau eu însămi apar de după vreun colț și-mi arăt singură calea. Cerul se luminează, uite drumul meu, știu cine sînt. Dacă există oameni care întotdeauna știu unde se află și care le e direcția, sînt gata să îi privesc uluită, plină de admirație. Eu îmi pierd busola la intervale regulate. Cel puțin așa pare. Brusc, steaua nordului începe să arate într-aiurea și nu mai găsesc sudul, nici frumoasa lui lumină. Mă învîrt de colo pînă colo, ca o barcă aruncată de valuri în treișpe părți diferite și țărmul nu e niciunde. Apoi stelele se aliniază și plutesc iar, clar și netulburat, înspre țărmul ascuns sub lumina răsăritului și a apusului laolaltă.

Învăț continuu ceva pe laptopul meu. Eram complet novice cu cîțiva ani în urmă, nici acum nu sînt vreo mare specialistă, doamne feri, dar niște chestii în Word mai știu, ba chiar pot să țin ore decente pe Zoom sau pe Skype (chestie aprofundată de cînd cu virusul). Uneori mă învață copiii, facem schimb de cunoștințe, eu le spun de prezentul perfect continuu, ei mă ghidează pas cu pas cum să schimb background-ul sau mai știu eu ce alte chițibușuri tehnologice. E o evoluție aici de care sînt tare mîndră, așa, pentru mine, nu mă gîndesc să ies în lume cu informația asta măreață, îmi dă clasă orice copilaș. Dar pentru mine, în sinea mea, de ce nu?! La o adică, mă laud cu ce vreau eu și ce-mi cade bine.

Am învățat în ultimul an cum se trăiește în pandemie, cum se părăsește țara unde te-ai născut, cum se aruncă certitudinile-ziduri de apărare, se aruncă atît de departe încît nu le mai vezi niciodată, și ce dacă?!, și cum se trăiește fericit în ipostaza unei frunze luate de vînt. Dansînd cu vîntul, alergînd odată cu el, zburînd sau căzînd în pași de vînt. Am învățat cum se trăiește în casă, fără călătorii uluitoare prin alte țări, fără oameni care să îți bată la ușă (bat cei de la delivery și poștașul, dar ei nu se pun), fără petreceri și fără mese întinse pentru tot neamul. Cum să mă asigur cînd trec strada privind întîi spre dreapta, asta după ce 50 de ani am privit spre stînga, am învățat cum să fiu mereu calmă și politicoasă și nimic să nu mă irite, să le accept blînd pe toate și să nu cred că mi se cuvin. Învăț în continuare cum să scap de spiritul cîrcotaș si de senzația copleșitoare a conspirației universale, învăț cum se păstrează viu spiritul descurcăreț al românului și aflu tot mai multe despre felul în care românul din mine nu se lasă biruit. Nici de hoardele de turci, nici de pandemii, nici de lipsa certitudinilor. Sau de alte dezastre pe care aș putea să mi le imaginez. Să le exagerez sau dramatizez.

Imediat o să învăț cum se caută o slujbă, cum se merge la interviuri, cum se fac noi prieteni și cum să mă adaptez la tărîmuri necunoscute. Cum să vibrez pe strunele acestui imens oraș al lumii. O să învăț să trăiesc pe aceste meleaguri noi. Fără mască. Pînă acum am stat mai mult în casă. M-am furișat un pic afară, doar așa, tatonînd, ca un arici fragil, gata să se ascundă la cea mai mică amenințare. Dar în curînd se vor deschide toate porțile și atunci, zdup, afară! Abia aștept, deja îmi pierd răbdarea, zău așa.

Nu există moment în care să nu învăț că frumusețea lumii e nesfîrșită și mereu străbătătoare prin neguri. Indiferent care sînt ele. Copaci înfloriți, spumă de zmeură aruncată spre înaltul cerului, curcubeie arcuite în dansuri fluide și vînt învîrtejit prin iarbă, ciripit de păsărele și căței jucîndu-se, toate conectate într-o limpezime de cristal care-ți aurește inima, toate oaze de apă vie pe drumul care duce spre bucurie. O bucurie extatică, opritoare de timp. Totul e atît de frumos de-ți stă timpul-n loc.

Învăț, în orice clipă, cum să îmbătrînesc. Cum să mă adaptez vieții trăite cu trei perechi de ochelari, pentru tot felul de distanțe. Uneori plec în lume cu ochelarii de apropiere și atunci tot ce mă înconjoară se încețoșează pînă la dispariție. Întind mîinile înainte și pipăi pereții invizibili ai drumurilor, culorile estompate ale firii. Învăț cum să-mi înțeleg genunchii scîrțîitori și felul în care elasticitatea devine cumva o amintire. Mă uit drept în ridurile cristalizate pe pielea fină și învăț cum să-mi accept fragilitatea. Trecerea. Dar, mai ales, învăț cum să nu îmbătrînesc. Cum să nu mă las în această luptă cu timpul. Cum să pășesc curajos înainte cu trei perechi de ochelari și cum să rîd pentru a compensa nesiguranța acestei alergări spre înainte. Un „înainte” de o lungime anume ce va trece lin apoi într-un alt înainte. Rîsul e o lecție importantă și îl exersez în fiecare zi. Toată lumea știe, doar prin repetiție se ajunge la a ști. Și vreau să știu. Cum rîsul chiar oprește timpul.

Nu știu la ce învățătură se referea Michelangelo, dar mie mi-e de ajuns asta. Nu cred că aș putea face față la mai multă. Am și eu limitele mele. Om sînt.

Mă duc să mai învăț ceva.

Foto: flickr