Virusul ca metaforă
„La fel de normal poți să reprezinți un sistem de întemnițare printr-un altul, după cum poți, de altfel, să reprezinți orice lucru care există în mod real prin ceva care nu există” - scria Daniel Defoe în cartea sa despre ciuma londoneză.
În zilele noastre, a devenit o modă a canalelor social media să facem predicții: cum va arăta societatea noastră post COVID-19, ce se va întîmpla cu economia, cum ar trebui să ne folosim energia în această izolare etc.
Și eu voi face la fel, doar că o să mă folosesc de filozofie sau mai precis de trei figuri proeminente ale filozofiei franceze, ale căror viziuni/predicții s-au împlinit deja în vremurile noastre, și încerc să prezint acele învățături care pot fi deduse din aceste predicții în situația actuală.
Filozofia franceză a avut întotdeauna pentru mine o importanță deosebită. La început, spre sfîrșitul adolescenței, cînd știam deja că voi studia filozofia, a fost eseul lui Camus, Mitul lui Sisif, cel care mi-a definit în mare parte gîndirea.
Desigur, știu, puteți spune că am întîrziat cu Camus, este la modă în aceste zile deoarece toată lumea vorbește deja despre Ciuma, subliniind cît de oportune sînt gîndurile exprimate în această carte pentru vremurile noastre.
Da, dar popularitatea ciumei lui Camus se bazează pe neînțelegerea ei.
Cu toate astea, ar putea fi foarte oportună, dar nu în măsura în care descrie printr-o ficțiune, o metaforă, adică ciuma, o societate care se luptă cu nazismul. Cartea nu este în nici un caz reprezentativă pentru zilele noastre prin faptul că o epidemie inexistentă, fictivă, ciuma metaforizează ordinea socială existentă la vremea respectivă - adică nazismul, ci invers, printr-o metaforă inversată. În timp ce, în cazul lui Camus, ciuma inexistentă era o metaforă pentru nazismul, totalitarismul existent, acum un virus existent metaforizează o ordine socială care pare să vină și care în multe privințe nu este diferită de nazism sau totalitarism, așa cum vom vedea mai tîrziu, prin alți doi gînditori francezi (Granel și Baudrillard).
Astfel, dacă la Camus mecanismul semantic al metaforei era de tipul inexistentul (ciuma) „reprezenta” existentul (nazismul), în zilele noastre „reprezentăm un sistem de întemnițare printr-un altul”. Inexistența sau mai exact ceea ce va să vină (totalitarismul) este reprezentat de existent (virusul). Actualitatea ciumei nu constă, așadar, în faptul că epidemia de ciumă este similară cu epidemia virală de astăzi (de unde și neînțelegerea), ci în faptul că nazismul este similar cu ceea ce este prezent acum în societatea noastră în germenii săi sau cu ceea ce va să vină...
Căci, după cum spune Camus însuși, prin cuvintele doctorului Rieux: „… această cronică nu putea fi a victoriei definitive. Ea nu putea fi decît mărturia a ceea ce trebuise el să împlinească şi a ceea ce, fără îndoială, trebuiau să mai împlinească încă, împotriva terorii şi a armei ei neobosite, în ciuda suferințelor personale, toți oamenii care, neputînd fi sfinți şi refuzînd să admită flagelurile, se străduiesc totuși să fie medici.”
„Teroarea şi arma ei neobosită” ar putea reveni oricînd, avertizează Camus. În ce formă, aflăm tot de la un gînditor francez, cu ale cărui scrieri am făcut cunoștință mai tîrziu, la facultate. Este vorba despre Gerard Granel, cel care a scris într-unul din studiile sale că „anii ‘30 sînt încă în fața noastră”.
Ce înseamnă asta?
Europa anilor ‘30 a favorizat întărirea a trei mari puteri: puterea fascistă din Italia, socialismul național din Germania și sistemul birocratic, anonim stalinist, în Rusia. În toate cele trei state, regimul totalitar a înlocuit brusc o democrație acceptabilă. Instantaneitatea schimbării regimului, abandonarea atît de ușoară a principiilor libertății, ne poate pune pe gînduri, dar nu este nicidecum excepțională și întîmplătoare, deoarece aparține esenței modernității. Modernitatea noastră nu poate exista fără o formă de dominare centrată pe autoritate, factorii care determină spiritul epocii aparținînd esenței modernității.
În epoca noastră, această dominație totalitară centrată pe autoritate este reprezentată de tehnologie, în special de tehnologia informației și de comunicare. Și, în măsura în care această tehnologie este o manifestare de dominare centrată pe autoritate, putem spune liniștiți împreună cu Granel: anii ‘30 sînt în fața noastră.
Perioada COVID-19 reprezintă o schimbare de paradigmă în acest sens. Aceste tendințe se vor manifesta acum, fără nici o jenă, deoarece există un motiv: virusul.
Pentru a clarifica ceea ce vreau să spun, ajungem la un alt gînditor francez, pe care l-am cunoscut ulterior, fiind deja lector universitar - oarecum legat de cursurile pe care le predau la Universitatea „Transilvania” din Brașov.
Este vorba despre Baudrillard. Extazul comunicării, scris în 1987, mi-a definit semnificativ gîndirea. Potrivit lui Baudrillard, modernitatea noastră este era extazului comunicării. Extazul trebuie înțeles în sensul strict al cuvîntului, adică etimologic: ca proiecție dintr-o stare sau din sine (ek-stasis).
Ce înseamnă această proiecție? Proiecția, mutînd comunicarea de pe tărîmul epistemologiei pe tărîmul ontologiei, printr-o „dublă obscenitate”, înseamnă două lucruri:
1. Tot ceea ce este interior (ceea ce este al meu, „sfera mea privată”) este proiectat prin mijloacele tehnologiei în lumea exterioară, în sfera publică: ceea ce este al meu, chiar și cel mai banal gest (cum ar fi să-mi scarpin lobul urechii), prin interfața social media încetează să mai fie al meu, să fie privat și devine public; în ceea ce privește dominația totalitară, asta înseamnă că totul poate fi cunoscut despre mine: sînt expus si vulnerabil în fața algoritmilor, în fața inteligenței artificiale, acestea din urmă fiind concentrate în mîinile cîtorva.
2. Pe de altă parte, tot ceea ce este extern (ceea ce este comun, ceea ce ține de „sfera publică”) devine al meu prin faptul că sîntem conectați constant la rețeaua de comunicare atotcuprinzătoare, exteriorul ajungînd în dormitorul meu, fiind metamorfozat în interior; iar aceasta este cealaltă față a dominanței totalitare, a manipulării: totul se scurge nefiltrat în noi, fără ca vreun halo sau firewall să ne protejeze (iată un motiv pentru care se propagă așa rapid fakenews-urile în aceste zile).
Odinioară, înaintea extazului comunicării, în perioada anterioară dominanței tehnologice, alienarea era reală. I se putea întîmpla cu ușurință unei persoane să nu se regăsească într-un anumit anturaj - în familia sa, într-o companie, într-un anumit mediu social etc. Se putea întîmpla ca o persoană să fie „ruptă” de lume. Această alienare este de altfel una dintre temele filozofiei existențialiste; chiar Camus a scris, printre altele, despre asta.
Alienarea era un sentiment real al vieții. Însă în zilele noastre nu mai poate fi așa. În extazul comunicării, subiectul se contopește cu obiectul, interiorul cu exteriorul, toată lumea este conectată organic cu toată lumea și cu toate. Nu ne mai este dat să experimentăm „drama alienării”! Alienarea, în aceste vremuri, nu mai este reprezentativă; ceea ce ne reprezintă mai degrabă este paranoia, ipohondria și o interpretare mai profundă, care transcende patologia, a schizofreniei - nu în sensul unei rupturi (szkidzo) alienante, ci, dimpotrivă, în sensul extazului comunicării care contopește tot, făcînd să dispară limita dintre lumea mea interioară și cea exterioară: „... noi trăim, prin promiscuitatea imanenței și prin conectarea neîntreruptă a tuturor rețelelor în comunicare și informație, într-o nouă formă de schizofrenie. Nu isterie, nu paranoia proiectivă propriu-zisă, ci acea stare de teroare caracteristică schizofrenului: o prea mare apropiere de toate, o promiscuitate infectă a oricărui lucru care îl invadează și îl pătrunde fără rezistență, fără ca vreo aură, nici măcar cea a propriului său corp, să-l protejeze. Schizofrenul este deschis spre tot fără să vrea, trăind în cea mai mare confuzie. El este prada obscenă a obscenității lumii. Ceea ce îl caracterizează este mai puțin pierderea realului, cum se spune de obicei, cît această proximitate absolută și această instantaneitate totală a lucrurilor, această supraexpunere la transparența lumii. Lipsit de orice scenă și străbătut fără împotrivire, el nu mai poate produce limitele propriei sale ființe, nu se mai poate produce ca oglindă. El devine pur ecran, pură suprafață de absorbție și de resorbție a rețelelor de influență.”
În acest fel, Celălalt nu apare ca o persoană independentă, purtătorul unui mesaj existențial, ci ca un element al unui sistem care leagă între ele părțile care comunică. De îndată ce lumea devine o rețea transparentă, Celălalt își pierde caracterul transcendent. „Nu mai există transcendența”, spunea Baudrillard, iar aceasta nu înseamnă neapărat (doar) sfîrșitul metafizicii, ci mai degrabă că Celălalt este mort sau poate faptul că în zilele noastre deja s-a născut mort... Celălalt se contractă într-un nod nesemnificativ al unei rețele care unește lumea. Într-o astfel de lume nu putem vorbi de alteritate autentică deoarece este un element al unui sistem electronicizat. Celălalt nici nu poate fi autentic dacă în spațiul de joacă al reproductibilității poate fi modelat în orice moment, folosind instrumentele tehnice adecvate. În epoca extazului comunicării declarația lui Nietzsche conform căreia „Dumnezeu a murit” primește, așadar, o nouă interpretare.
În trecut „universul privat era alienant, în mod sigur, în măsura în care el te separa de ceilalți, de lume, în măsura în care era investit ca spațiu protector, ca imaginar protector. Dar el beneficia și de cîștigul simbolic al alienării, și anume că Celălalt exista și că alteritatea poate însemna și ce e mai bun, și ce e mai rău.”
Potrivit filozofului elvețian originar din Coreea de Sud Byung-Chul Han, în prezent sîntem deja dincolo de epocile „bacteriene” și „virale”. Ceea ce este caracteristic prezentului este „era neuronală” - era bolilor mintale. Acest lucru se datorează faptului că era imunologică și-a bazat existența pe alteritate în același mod în care reacția imună este o reacție la alteritate, chiar dacă această alteritate nu reprezintă o amenințare (de aici și conceptul de autoimunitate). Astăzi negativitatea alterității, interpretată ca fiind străină imunologic, nu mai există. A fost înlocuită cu o pozitivitate excesivă, cu identitatea.
Cîștigul simbolic al alienării a fost acesta: existența celuilalt, existența alterității. Dar dacă celălalt nu există, dacă alteritatea nu există, cum poate exista „sinele”, cum putem noi înșine să existăm, am putea sa ne întrebăm. Deoarece, pînă la urmă, vorbim despre două părți ale aceleiași monede. Celălalt este condiția de posibilitate a Sinelui. În acest sens, sinele autentic încetează și el să existe.
Astăzi ne ferim de tot ceea ce ne confruntă cu noi înșine și cu celălalt. În era COVID-19, condusă de frică, paranoia și ipohondrie, sîntem blocați în „propria noastră celulă”; sîntem prinși, ne zbatem între anxietate și plictiseală.
Cu toate acestea, nu putem beneficia de latura pozitivă a anxietății și a plictiselii, dezvăluind propria noastră autenticitate, întrucît ne uităm rapid la telefonul nostru „inteligent”, iar universul public se contopește instant cu universul privat, distrăgîndu-ne rapid atenția și redînd locul spaimei, paranoiei și ipohondriei. Astfel ne învîrtim de jur împrejur precum un cîine în jurul propriei cozi, dar acum „coada dă din cîine”, am putea spune.
Paradoxal, virusul îl poate readuce pe Celălalt, chiar în sens ontic / ontologic, dar numai în măsura în care Celălalt întruchipează propria mea frică, paranoia și ipohondrie, în măsura în care o deplasare la un magazin de la colțul străzii este egală cu a vedea ursul în pădure. Teama că Celălalt este purtătorul bolii îl readuce pe acesta, prin activarea hormonală, ca alteritatea de care trebuie să ne fie frică. Legat de ideile lui Byung-Chul Han, absurditatea situației este tocmai faptul că adevăratul început al erei neuronale și sfîrșitul erei virale sînt cauzate de un virus.
Lumea noastră, mîndră de deschiderea sa, a limitat de fapt perspectivele individului. Astăzi am putea spune că fiecare dintre noi trăiește în propria celulă. Individul este forțat într-o emigrare internă, într-un spațiu de locuire subiectiv, întîlnirea cu Celălalt devenind imposibilă.
Revenind la virus ca metaforă, opiniile din 1987 ale lui Baudrillard despre tehnică și comunicare sînt incredibil de exacte căci vorbim despre acei ani cînd exista doar ecranul televizoarelor, nu această imersiune în social media de acum. Avînd în vedere posibilitățile oferite de tehnologie și comunicare la momentul actual, cuvintele lui Baudrillard nu descriu realitatea doar într-un sens metaforic, ci ad litteram - ca o dominație tehnologică în care omul devine o interfață controlabilă, iar relația sa cu Sinele, cu Celălalt și cu Natura devine irelevantă.
Pentru noi va fi ca un fel de blestem să ne zbatem în mod constant între două extreme: între mișcarea perpetuă a anxietății și lipsa de mișcare a plictiselii. Iar mîntuirea este ecranul cel de toate zilele, însă din care va „curge” teama.
Dacă virusul este o metaforă bazată pe dihotomia existent-inexistent, atunci este o metaforă (așa cum am afirmat deja în legătură cu Camus) în care metaforizantul este existentul și cel metaforizat este inexistentul. Virusul ca metaforă înseamnă că ceea ce urmează după acest virus va fi mai rău decît virusul în sine. Oarecum, în termeni economici, acest lucru este evident. Cu toate acestea, Baudrillard și Granel ne avertizează că va fi mai rău nu doar din punct de vedere economic, ci și social. Vom asista la un fel de schimbare de paradigmă; tot ceea ce a fost pînă acum prezent doar în germenii săi (adică dominanța totalitară) va fi de acum înainte prezent la modul cel mai deschis în viața noastră.
Pe de altă parte, totul va părea a fi în regulă, vom fi conectați unii cu alții în extazul comunicării, însă tot ceea ce ne constituie pe noi înșine va dispărea între timp, la fel cum nici Celălalt nu există. Dar cum ar putea exista dacă trăim într-o lume în care acele trăiri dezvăluitoare ale autenticității, cum ar fi alienarea, anxietatea sau chiar plictiseala, nu mai pot exista (practic)? Și atunci am putea să ne întrebăm alături de Kundera: „De ce a dispărut plăcerea zăbavei? Ah, unde sînt hoinarii de odinioară? Unde-s eroii leneși ai cîntecelor populare, vagabonzii ce vîntură lumea şi dorm sub cerul liber? Au dispărut odată cu drumurile de ţară, cu pajiştile şi poienile, cu natura? Un proverb ceh descrie dulcea lor zăbavă printr-o metaforă: ei contemplă ferestrele Domnului. Iar cine contemplă ferestrele Domnului, acela nu se plictiseşte, e fericit; în lumea de azi, lenea s-a transformat în lipsă de ocupaţie, ceea ce e cu totul altceva. Omul lipsit de ocupaţie se simte frustrat, plictisit, e veşnic în căutarea mişcării care-i lipseşte.”
Ce putem face în această situație?
Un răspuns vine de la Dr. Rieux: trebuie să fim cinstiți - ceea ce în această lume a simulacrelor, în acest Fake World devine din ce în ce mai puțin posibil. Trebuie să ne facem treaba, fiecare în felul lui. Și nu avem nevoie de eroi, oricît de mulți vor să creadă că avem pe de o parte eroi (ex. medicii) și, pe de altă parte, oameni simpli, lași chiar. „Nu este vorba de eroism în toate astea. E vorba de cinste”, spune chiar Camus prin cuvintele doctorului Rieux, iar asta înseamnă „să-mi fac meseria”.
Celălalt răspuns este responsabilitatea, o altă idee-cheie a existențialismului francez: faptul că sîntem responsabili pentru propriile noastre acțiuni, că nu îi putem trage la răspundere pe ceilalți pentru ceea ce ni se întîmplă și că sîntem responsabili față de semenii noștri.
Mai mult decît atît, cred că politicienii acum trebuie să își asume responsabilitatea. Nu ne putem ascunde în spatele protecției simbolice a măștilor, în extazul comunicării, pentru a da instrucțiuni online. Însă pentru sfera politică de azi a te apăra fugind înainte este singura cale de a evita responsabilitatea. Am răspuns într-un mod excesiv, hiperalergic la virus, am exagerat cu măsurile de apărare și cu izolarea, în ciuda faptului că, după cum spunea și Camus, acesta nu poate fi eradicat. În plus, nu există dovezi științifice conform cărora izolarea este o soluție mai bună decît lipsa ei (a se vedea modelul suedez) sau o soluție intermediară (a se vedea cazul germanilor). Este pentru prima oară în istorie cînd îi închidem pe cei sănătoși, pe cei puternici, ca să-i apărăm pe cei vulnerabili, pe cei slabi. Aceasta în condițiile în care devine din ce în ce mai evident că pentru fiecare persoană sănătoasă, cu un risc scăzut de infecție sau care evită infectarea va fi posibil ca altă persoană, vulnerabilă de data asta (sau cu un grad ridicat de infectare), să moară. Cu toate acestea, în ceea ce privește evitarea răspunderii, izolarea este soluția bună. Cumva am procedat ca atunci cînd ieșim în pădure cu un fluier în jurul gîtului și începem să fluierăm și, dacă cineva întreabă de ce fluierăm, răspundem: ca să speriem tigrii; și dacă ni se spune că nu există tigri aici, spunem: vezi, acum știi și tu de ce nu există!
În continuare, avem nevoie de exemple: așa cum celebrul împărat roman, filozoful stoic Marcus Aurelius, a făcut asta - la acea dată în contextul unei epidemii reale de ciumă, o epidemie care a devastat Roma în timpul domniei sale, cauzînd și moartea sa. Această epidemie, potrivit istoricului roman Cassius, a provocat in Roma 2.000 de morți pe zi, afectînd un sfert din populație. Numărul total de decese este estimat la 5 milioane, boala omorînd o treime din populație în unele zone, distrugînd și armata romană.
Marcus Aurelius a fost liderul care nu s-a ferit sa stea în față, nu a fugit de răspundere! A izolat populația, dar el însuși nu s-a izolat. Le-a arătat oamenilor că apreciază responsabilitatea mai mult decît propria sa siguranță.
În 180, după ce a condus imperiul în cea mai grea criză, devorînd 15 ani de domnie, Marcus Aurelius a început să prezinte simptome ale bolii. A beneficiat de o soartă care era inevitabilă din cauza stilului său de conducere. Și, deși a știut din diagnosticul medicilor săi că îi mai rămîn doar cîteva zile în viață, chiar și în ultimele momente i-a instruit pe oamenii săi să nu plîngă pentru el, ci mai degrabă să se concentreze pe lupta cu ciuma și să se ocupe de moartea celorlalți.
Și de aici decurge următorul răspuns cu privire la ceea ce ar trebui să facem: ar trebui să fim recunoscători. Sîntem norocoși deoarece acest virus este cu adevărat o metaforă față de ciuma care a afectat 25 de milioane de oameni în doar cîteva luni în secolul al VI-lea sau spre deosebire de variolă, care a ucis în mod constant aproximativ 400.000 de oameni în fiecare an în secolul al XIX-lea sau comparativ cu rujeola care a ucis 200 de milioane de oameni în secolele XIX și XX sau față de gripa spaniolă care a luat viața a 50 de milioane de oameni în 1918. Pentru că ceea ce oamenii de știință văd astăzi cu îngrijorare este de fapt o binecuvîntare: boala este atît de contagioasă deoarece nu-și omoară majoritatea victimelor.
Iar răspunsul următor vine din gîndurile de mai sus și din esența virusului ca metaforă (ca mecanism semantic care își uită trecutul său de comparație și, prin urmare, produce o identificare agresivă): va trebui sa ne concentrăm atenția asupra a ceea ce urmează...
Attila Kovács este lector universitar al Facultății de Sociologie și Comunicare, Universitatea Transilvania, Brașov.