Un pahar cu apă

Dacă pui pe masă un pahar plin pe jumătate cu apă, perspectiva ta asupra lumii poate să varieze în funcție de felul în care te învîrți în jurul paharului. Poți fi foarte optimist dacă o iei spre est sau foarte pesimist dacă o iei spre vest, moderat pozitiv, catastrofal de pesimist, sud-est, nord-vest, și tot așa. Poți ridica paharul în dreptul ochilor și poți privi prin jumătatea goală spre zenit. Poți întîlni vidul. Poți să-l lași să te aspire, să te transforme în nimic. E clar că drumul ăsta nu e bun. Doar un centimetru mai altfel, dacă ai privi prin jumătatea plină, ai fi în largul mării, plutind spre curcubeu.

Și da, vrei să ridici paharul sus de tot și să te uiți spre lume doar prin lentilele decalate și încălecate ale apei și ale albastrului. Dar știi că speranța este un lucru periculos. Nu e un pod de beton aruncat peste neant, speranța e exact la fel de zdravănă și solidă ca o pînză de păianjen. Și pe ea trebuie să treci dincolo.

Se întîmplă uneori să calci greșit și să te trezești în mijlocul deșertului. Drept prin gaura de iepure. De jur împrejur, doar dune nesfîrșite de nisip fierbinte și nici o picătură de apă la orizont. Realizezi că apa a dispărut pentru totdeauna. Cel puțin asta simți. Pînă la os. Totul e atît de nesfîrșit de cumplit și de lipsit de orice speranță, creierul tău rațional vede cu o așa putere adevărul gol-goluț de parcă ar fi scris cu bolovani uriași de piatra cosmică. Totul e fără speranță. Fără sens. Nu se mai poate face nimic. Nu există ieșire. Nu există apă. Te poți întinde pe nisipul fierbinte, cum de altfel îți și vine s-o faci, poți abandona lupta, puterea rațiunii e atît de mare, încît lipsa evidentă a oricărei variante de viitor ar dobori și un centaur, poți accepta, te poți întinde, poți lăsa nisipul clocotit să te cuprindă, să te strîngă în brațele lui lipicioase, de cristale topite și înghețate, să te înghită la modul absolut. Măcar așa să te întîlnești și tu cu absolutul! Asta a fost tot, îți poți spune în timp ce te dizolvi în abisul fără margini.

Puterea disperării nu poate fi egalată de nimic.

Dar cine ești tu să spui că totul e fără speranță?! Chiar așa, cine te crezi?! De cîte ori drumul vieții nu a cotit-o într-un mod cu totul și cu totul neașteptat, incontrolabil, cu totul uimitor?! Dar chiar te crezi buricul pămîntului?! Oracolul din Delphi?! Să declari cu atîta emfază și certitudine absolută că nu mai e nici o speranță?! Mereu te dai mare, zău așa. E timpul să renunți la ideea asta atît de autosuficientă a propriei deșteptăciuni. A logicii bazate pe fapte indubitabile, reale și pipăibile. O fi deșertul deșert, absolut deșertic, dar stă în puterile tale să te scuturi de iluzia raționalității infailibile, să vezi ușa aceea albastră. Să vezi apa. Ușor transparentă, adevărat, ușor instabilă. Fata Morgana supranumită poate, dar e acolo. E timpul să speri. În mod ilogic, irațional e timpul să nu crezi ce vezi și să vezi ce vrei să crezi. E timpul să devii Don Quijote, că doar nu degeaba s-a inventat conceptul. În acest moment al vieții tale e timpul să îl vezi în fața ochilor pe ilustrul personaj, atît de sublim în curajul și pasiunile lui, atît de măreț în nebunia lui. Cel ce a refuzat deșertul și evidența lui. Cu un singur pas s-a avîntat dincolo de rațiune. Nimeni altul nu a reușit să îl depășească în sublimarea puterilor inimii. Ceea ce mă face să cred că nu e  mare scofală de capul rațiunii și al prăpăstiilor ei.

Pînza de păianjen a speranței, catharsis și catalizator al tuturor energiilor tale, e gata să te înfășoare, e gata să fie creată de subconștientul tău minunat de donquijotesc, e gata să se întărească sub pașii tăi ce se clatină deasupra prăpastiei.

Dă-ți voie să speri, să lupți cu toate morile de vînt, să mergi înainte, croindu-ți drum printre pietrele măcinatoare ale realității. N-ai nimic de pierdut. Cealaltă variantă unde te duce?! În tărîmul de Nicăieri. Mai rău de atît nu poate fi. Ai fost deja acolo. Gata să mori cu rațiunea de gît. Gata să devii una cu seceta, cu nisipul timpului.

Fii propriul tău cavaler rătăcitor și permite-ți să speri. Rătăcit sau nu, poate vei modela o altă realitate cu speranța ta fierbinte, albastru turcoaz, speranța ta solară.

Pășește afară din deșertul lumii. Nu-ți trebuie decît curaj. Curajul de a a respinge evidența, de-a ieși din tabloul cu rame de oțel alb. Curajul de a te încrede în subconștientul tău uimitor si atoateștiutor mai mult decît în conștientul amar, cinic pînă la durere.

Curajul de a spera, în ciuda a tot și a toate.

Ce loc minunat de trăit e inima ta don quijotească! Cu adevărat e în partea luminoasă a lumii.