Primăvara disperării noastre

În jumătatea de jos a ecranului, un post național de televiziune a ales să ruleze o animație cu virusul, care se tot rostogolește pe un fond roșu sîngeriu. Așa a înțeles acest post să ne hrănească optimismul: asigurîndu-se că ni se întipărește pe retină imaginea acestei nenorociri care pare să ne fi confiscat viețile. Între timp, din studioul știrilor, ne sînt transmise noi și noi informații despre cum se prezintă situația la nivel internațional: cîți îmbolnăviți, cîți decedați. N-am desenat niciun curcubeu însoțit de mesajul „totul va fi bine”. Deși sper din toată inima mea că, mai devreme sau mai tîrziu, totul va fi din nou bine, că ne vom reveni, că vom uita, în timp, de trauma asta neașteptată. Nu am fost sedusă de mega super hiper reducerile online, în perioada asta, așa că nu mi-am luat nici haine, nici vreo pereche de pantofi. Nu mi-am mai cumpărat nici măcar cărți, iar cărți îmi comand în aproape fiecare lună, de ani buni. Două săptămîni n-am putut să pictez nimic, pentru că mă gîndeam că nu vreau ca vreauna dintre picturile mele să-mi amintească ulterior de perioada asta. Dar am realizat, recent, că n-am să pot uita niciodată zilele astea de izolare (auto)impusă și am reînceput să pictez.

Cel mai pregnant sentiment este acela că cineva ne-a pus viețile pe hold. Pe așteptare. Ni le-a suspendat pe termen nedefinit. Ceea ce mă consumă cel mai mult este faptul că nu pot să știu care e termenul-limită pentru această suspendare. Pînă cînd și pînă unde? Da, am văzut toate mesajele și imaginile cu bunicii noștri care s-au sacrificat în război, în vreme ce noi ne sacrificăm pe canapea, vizionînd filme. Comparația îmi pare ușor forțată pentru că provocările diferă în funcție de epoci. Am digerat cu greu și tot acest public shaming în care, de la umbra perfecțiunii noastre, i-am criticat în piața publică a social media pe toți ceilalți. Singurii fără fisuri și fără derapaje am fost noi, cei care ne-am lăudat cu enșpe zile de izolare, fără însă a menționa că poate există un partener de viață sau un tată care a trebuit totuși să iasă din casă pentru a merge la serviciu, pentru a cumpăra de mîncare și pentru a arunca gunoiul.

Nu sînt împăcată cu perioada asta. Nu sînt senină și nu sînt deloc zen. Nu am confortul psihic pentru a fi așa. Și n-am nici disponibilitatea de a fi ipocrită pe rețelele de socializare, pentru a deborda de optimism. Mi-e frică și cred că e firesc să-mi fie. Să ne fie. Nu-i absolut nicio rușine în asta. La fel cum cred că toată oscilarea noastră de la optimism la tristețe, de la calm la disperare e naturală. Sîntem ființe sociale și această blocare în spațiu în propriile noastre vieți nu face decît să ne arate limite psihice și emoționale.

Nu mă tem pentru mine, mă tem pentru oamenii pe care îi iubesc și despre care obișnuiesc să spun că sînt inima mea. Nu cred că ceea ce se întîmplă acum e puțin sau ușor. Nu relativizez nimic. Cred doar că primăvara asta care ne sfidează cu magnolii perfecte explodînd ne-a găsit așa cum poate că sîntem, de fapt: fragili, vulnerabili, cu doruri, cu atît de multe lucruri nespuse și netrăite încă. Mi-e tare, tare dor de ceea ce încă nu am trăit frumos, bucurîndu-mă intens.

Foto: wikimedia commons