Paradoxul liniștii

29 martie 2020   À la virus...

Orice deznădejde este un ultimatum al lui Dumnezeu. (Emil Cioran – „Amurgul gîndurilor”)

„Epidemiile, într-adevăr, sînt ceva obișnuit, dar crezi cu greu în ele cînd îți cad pe cap. Au fost pe lume tot atîtea ciume cîte războaie. Și totuși, ciume și războaie, îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiți.” Citatul este preluat din romanul „Ciuma” scris de Albert Camus, operă frecvent invocată în momentul de față, și pe bună dreptate, pentru că volumul este reprezentarea detaliată a absurdității în care viața ne îmbrîncește cîteodată pe toți și a zădărniciei perspectivei de viitor, de care oamenii își prind (în general) existența. Găsim introducerea potrivită pentru starea de derivă în care se găsesc în momentul de față business-urile, care își conștientizează fragilitatea și își pun la îndoială șansele de supraviețuire în contextul incertitudinii unui termen de revenire la normal, iar alături de business-uri, noi toți, care depindem, într-un fel sau altul, de existența lor. Cu alte cuvinte, în contextul măsurilor extreme adoptate de autoritățile statelor la nivel global, de fiecare om în parte și de companiile forțate de împrejurări să-și întrerupă operațiunile în aproape toate colțurile planetei, ne întrebăm cu toții: ce facem acum? și ce vom face după?

În dezastre există oportunități. When there is blood on the streets, buy property (Cînd e sînge pe străzi, cumpără proprietăți), spunea baronul Rothschild. Manageri adaptabili, flexibili și creativi vor găsi o cale de a supraviețui, speculînd noile nevoi ale oamenilor și ale sistemului - medical sau al autorităților statului, chemate să gestioneze (cumva) această situație. Astfel, am văzut în ultima săptămînă companii din domeniul serviciilor de promovare de brand care s-au reorientat în cîteva zile către domeniul livrării de produse comandate online, companii care au utilizat resursele unor terți în domenii în care aceștia din urmă nu erau specializați. Am văzut companii care și-au concentrat resursele în magazinele online, fiind nevoite să închidă pînă la noi ordine magazinele fizice, organizații forțate să acorde încredere angajaților pentru a lucra de acasă (remote) și, nu în ultimul rînd, angajați care militau pentru munca remote, fără a ști de fapt ce presupune asta și care lucrează azi în camera în care dorm, mănîncă și se iubesc. Nu e simplu, dar acum avem în comun același obstacol, un zid pe care va trebui să îl trecem împreună. Acest acord tacit de încredere mutuală și de răbdare binevoitoare ne va menține pe linia de plutire.

„Realitatea trebuie chemată la viață sau interzisă”. Mă găsesc întorcîndu-mă iar la Cioran, însă cu totul explicabil, privind pe fereastră la monstrul invizibil care m-așteaptă afară. Astea nu sînt vremuri de panică, dar nici vremuri de optimism nu sînt. Optimismul naiv al unora dintre cunoscuții mei m-a neliniștit (ca să nu spun enervat) întotdeauna. Unele demersuri comerciale nu vor supraviețui. Altele vor fi forțate de împrejurări să-și restrîngă activitatea, să renunțe la întregi segmente operaționale pentru a supraviețui, să amîne sau chiar să renunțe la planurile ambițioase de creștere sau de „scalare” - care este actualul principal deziderat al întregului mediu de business. Alte business-uri se vor reinventa sau își vor reveni după o tranziție firească prin rapoarte statistice negative. Unii oameni sînt deja concediați, iar alții, se pare că mulți, le urmează. Epidemiile, la fel ca războaiele, reprezintă un moment de restart, de revenire la principii, la mintea de pe urmă, la regulile de bază și la orînduirile primordiale. Epidemiile nu așteaptă luarea unor decizii amînate din cine știe ce motive și de cine știe cînd. Astăzi, nu mai vorbește nimeni despre „Regulamentul General privind Protecția Datelor – GDPR” sau despre excursiile pe lună ale unei coterii avute. În cîteva zile, planurile de „scalare” a afacerilor au devenit un fum, lumea întreagă înjură printre dinți piscul tehnologic atins (parcă degeaba) de marii coloși corporate și toată inteligența artificială de care ne temeam, fiind siguri că o scăpăm de sub control (la cît e de inteligentă!), pare că nu ne ajută în contextul pandemiei pe care o traversăm.

Adevărul este că businessurile care nu vor supraviețui acestei perioade, nu o mai duceau mult, oricum. Cîte business-uri actuale funcționează în profit? Unele dintre cele mai mari companii globale abia dacă sînt break-even. Lipsa anticipării constante a unei noi pandemii, a următoarei stări de urgență, perspectiva de continuă „scalare” în aceleași condiții a unui demers comercial este o imprudență asupru sancționată de realitate. Investiția oricărui venit într-o continuă creștere, aservită unei competitivități nesusținute de existența unor lichidități cu titlu de fonduri de rezervă pentru a acționa ca un generator electric în contextul unei subite bezne economice, este speculă prostească și nu abilitate de mare antreprenor. Dacă am avut venituri, dar nu am știut în ce să le investim, acestea ar fi trebuit depozitate și nu cheltuite speculativ - despre asta vorbea baronul Rothschild. Dacă am mizat pe convingerea că serviciul sau produsul nostru va beneficia de interes necondiționat (și neîntrerupt!), fără a ne pune problema existenței noastre și în condiții precare, sau dacă am știut că jobul nostru tinde să iasă din sfera importanței în viitorul previzibil, însă am sperat fără temei că acest viitor este un concept prea îndepărtat pentru a-l scoate din abstract, atunci sîntem de vinovați pentru ceea ce trăim astăzi. Am ignorat cu bună știință dramele trecutului și amenințările propriei realități, tot așa cum, de exemplu, ignorăm în fiecare zi faptul că podul Constanța din București ne va sfărîma, într-o zi, planurile de viitor.

Titlul prezentului articol nu ne aparține, însă astfel revenim la fundamente și anticipăm totodată sfîrșitul unei ere de optimism. Paradox of Tranquility (paradoxul liniștii) este o idee remarcabilă extrasă de Marc Lavoie (profesor de economie la Universitatea din Ottawa și autorul volumului Post-Keynesian Economics) dintre ideile economistului american Hayman Philip Minsky, care spune: „O economie stabilă și în continuă creștere este o contradicție de termeni [...]. În contextul unei lumi aflate într-o continuă incertitudine, fără informații complete despre elementele fundamentale, un șir de ani de succes diminuează ideea de risc și de incertitudine pe care le percepem. Oamenii tind să uite de dificultățile întîmpinate în trecut... Pe măsură ce timpul trece, amintirile se estompează, iar agenții economici îndrăznesc să-și asume niveluri tot mai ridicate de risc. Sau, pe măsură ce timpul trece, nivelurile de risc, calculate de modele financiare inginerești, [...] par să scadă, deoarece ultima recesiune este nimic mai mult decît o observație la distanță a unui succes înregistrat cîțiva ani la rînd. Cu cît economia este mai persistentă într-o stare de creștere liniștită, cu atît este mai puțin probabil să rămînă într-o astfel de stare.”

Foto: wikimedia commons

Mai multe