Nu pot să respect nefericirea

Acum vreo două luni m-am apucat să recitesc Cutia neagră a lui Amos Oz. Am abandonat-o, însă, pe parcurs fiindcă m-am apucat de citit alte cărți. Atunci cînd am decis să o recitesc, am făcut-o dintr-un singur motiv: eram curioasă dacă la vîrsta de acum mă va impresiona la fel de mult ca atunci cînd am citit-o prima dată, în urmă cu mai bine de zece ani, dacă va avea același impact puternic asupra mea. Mi se pare interesant felul în care, peste ani, ni se schimbă perspectivele asupra lecturilor noastre, asupra personajelor, asupra poveștilor. Zecile, poate chiar sutele de cărți în care ne pierdem sau ne cîștigăm între timp și, de fapt, propriile noastre povești ne fac să simțim altfel viețile, iubirile altora. Poate, uneori, și pe ale noastre.

Din același considerent am răsfoit, recent, Clar de femeie a lui Romain Gary. Pe aceasta, însă, fără intenția de a o reciti integral, ci pentru plăcerea unor pasaje anume. Am dat, astfel, peste o replică peste care, recunosc, am trecut repede la prima lectură, o replică pe care n-o reținusem: Nu există nici un motiv să respectăm nefericirea. Nici unul. Am sentimentul că, deși evident fără nici o legătură cu situația actuală, cuvintele lui Gary exprimă fără echivoc toată revolta mea față de contextul prezent, concentrează toți nervii mei față de perpetua stare de zen a celor care, zilele astea, ba se redescoperă, ba se dezvoltă personal, ba - asta mi se pare mai grav - devin dătători de lecții de viață despre cum se trăiește, „de fapt”, în vremea pandemiei. Am cunoscuți și chiar prieteni care îmi povestesc despre cît le place perioada asta, despre faptul că se simt bine acum, despre filmele și cărțile pe care le citesc și care nu înțeleg că eu nu mă simt la fel. Nu înțeleg sentimentul de cușcă, de colivie, pe care îl trăiesc, nu pot pricepe starea mea de privare de libertate. Replica lor - toți sîntem la fel - nu poate să mă liniștească nicicum. Nu sîntem toți perfecți. Nu cred că sîntem toți la fel, pentru că nu ne simțim cu toții la fel, pentru că nu avem toți aceleași resorturi interioare care ne fac să rămînem pe linia de plutire, să cădem sau să ne ridicăm.

Ceea ce mă scoate „din toți săriții” este nevoia constantă, promovată obsesiv și pe rețelele de socializare, și de presă, de a rămîne în standarde, de a fi fericiți la comandă, de a avea psihicul care trebuie, nu altul. Îi admir sincer pe oamenii care, chiar și în contextul prezent, rămîn ei. Recunosc că mi-ar plăcea ca acești ei să înțeleagă că inimile noastre nu bat la fel, că nu funcționează la fel, că panicile, fricile noastre nu sînt aceleași. Mai mult decît pe oamenii ăștia îi admir și îi înțeleg pe aceia care își dau voie și să fie vulnerabili, și să se enerveze, și să se revolte, și să le fie frică. De ce, pentru ce această obsesie a perfecțiunii? De ce să respectăm perioada asta și altfel decît prin protecția impusă strict de pandemie (măști, mănuși și o repetată spălare pe mîini, plus statul în casă)? Nu e și-așa destul de greu de dus? De ce trebuie să rămînem în normă, să corespundem și emoțional?

Am tot văzut titluri și mărturii despre sudarea cuplului, despre redescoperirea în cuplu. Despre zeci, sute de activități cu cei mici. Despre mii de rețete culinare. Îmi place să cred că astea sînt doar felii de tort, că omul e mai mult decît soț, iubit. Mai mult decît părinte. Mai mult decît persoană care gătește. Sîntem mult mai mult decît cei care sîntem în spațiul strict al propriei locuințe și nu putem, cred, să ne resemnăm cu atît. Respect condițiile impuse de situație și de autorități, dar în nici un moment de la debutul acestei crize nu m-am oprit din revolta asta interioară. Știu, ea nu rezolvă mare lucru, dar este modul meu de a rezista. M-am agățat și o voi face pînă la finalul acestei perioade, de orice contact fizic sau virtual cu oamenii care contează pentru mine, oamenii pe care îi iubesc și fără de care eu nu aș mai fi eu. Și fără de care nu aș fi eu niciodată în viața mea, de fapt. Asta include și tot restul vieții mele de după pandemie. Sau mai ales acel rest al vieții.

Nu pot să respect nefericirea. Pentru că, așa cum frumos spune Gary, nu există nici un motiv. Nici măcar unul. Nici nu vreau să o fac. Pentru c-ar însemna să nu mai cred în bine, în frumos, în tot ce iubesc fără măsură.

Foto: flickr.com