La fel de izolată ca înainte, dar mai empatică

De cîţiva ani lucrez doar de acasă, cu puţine zile pe an pe care le dedic muncii dintr-un birou, iar acele excepţii se întîmplă mai ales pentru întîlniri care-mi aranjează agenda pe lunile ori chiar anii ce vin. Din acest motiv, izolarea mea este o alegere veche. De fapt, acesta este mai degrabă un simptom al unei boli îndelungate: incapacitatea mea de mă afla în prezenţa celorlalţi zi de zi, de a socializa vorbind despre vreme lîngă automatul cu cafea mediocră de pe hol, lipsa oricărei posibile plăceri la atingerea de umeri necunoscuţi prin mijloacele de transport în comun. Nu vreau ca biroul să-mi fie vreodată ca-n reclamele la job-uri plătite puţin, dar cu „fructe proaspete zilnic” şi „aici sîntem o familie” enumerate printre avantaje. Nu vreau să-mi fie biroul familie.

M-am simţit, la început, privilegiată. Apoi deranjant de copiată, de parcă restul lumii ar fi avut de-ales. La fel de imitată cînd mi-am dat seama că eu fac dintotdeauna aceste lucruri, deşi din cu totul alte motive: rar ating suprafeţele comune, mă chinui să apăs butonul liftului cu cot sau genunchi, cu capătul cheii, fără atingerea cu palma a barelor de sprijin din autobuz, fără pupături pe obraz la întîlnirea cu un cunoscut. Fără aglomerare şi spaţii deschise pline de oameni. Atacurile de panică şi anxietăţile tind să te pregătească cu mult înainte de viaţa în caz de pandemie. Măcar noi, cei aflaţi în astfel de situaţii preexistente, ar trebui să ştim cum să ne comportăm acum. Să nu strigăm pe internet că-i o conspiraţie, mi-am spus, tot judecînd, tot încruntată.

Lucrînd pentru un ONG, perioada aceasta am muncit-o uneori cîte 10 ore pe zi, gîndind cum să conving, într-o mare de vorbe strigînd în lumea-ntreagă după ajutor pentru dotarea spitalelor, acelaşi lucru ca toţi ceilalţi, dar sigur aducător de rezultate. Nu vrea nimeni campanii fără sute de mii de lei de raportat la final, fără statistici cu săgeţi care arată doar spre cer sau spre Dumnezeu, în funcţie de cum simte fiecare salvarea. Am stors din mine cuvinte care să scoată bani de la cei care pot să se asigure că măresc numărul celor care sînt testaţi şi trataţi, chiar vindecaţi. În acelaşi timp, acumulînd oboseală, am trecut prin o a patra fază: ura faţă de toţi cei care goleau în neştire rafturile magazinelor, judecîndu-i aspru pe cei de la parterul blocului în care stau, pe care-i vedeam zi de zi trimiţîndu-şi copiii să se joace printre copacii cu flori galbene, înflorite timid sub geam.

N-am mai ieşit din casă din sîmbăta în care Iohannis anunţa că lunea începe starea de urgenţă. Asta trebuie să fi fost acum vreo lună ori mai mult. Nu am de gînd să ies curînd; este evident nesigur, iar eu nu-s omul care să se arunce de pe stîncă şi să spere că învinge gravitaţia şi greutatea amplificată de viteză a propriului corp. Am redescoperit bucuria gătitului doar pentru că-mi limitez comenzile acum cu întrebarea care m-a ajutat şi să slăbesc 30 de kilograme într-o vreme: chiar am nevoie de asta acum sau sînt doar plictisită?

După toate etapele de furie şi revoltă de mai sus, cea mai îndelungată stare este cea prezentă şi a venit odată ce mi-am reamintit de definiţia libertăţii a lui John Stuart Mill, care zicea că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt. Lucru pe care l-am pretins, multă vreme, de la toţi cei din jur. Dacă ies cumva schimbată din această perioadă de încercare a umanităţii şi a umanului din noi, atunci empatia trebuie să-mi fi fost amplificată. Hai să-mi văd eu doar de libertatea mea şi de limitele ei, mi-am spus. Neg tot ce ştiu despre mine dacă vreau să schimb lumea urlînd de la balcon la copiii care îmi ţopăie sub geam, la rîndul lor sub atenta supraveghere a părinţilor care stau ciorchine pe terasele celor cu grădină la parter. S-au adunat să vegheze ca nu cumva să fie prea mulţi?, mă-ntreb şi mă las aşa, fără răspuns, acceptînd să ies din aria tentaţiei de a fi o voce care reclamă, care are pretenţia că învaţă, care vrea să schimbe lumea, să pedepsească. Nu-s influencer nici pe internet, darămite în viaţa reală. Cred în puterea exemplului, dar cine să mă vadă cum respect regulile-n izolarea mea şi să se ia după mine?

Vreau să schimb lumea? De ce nu o fac începînd cu mine? Ce pot face eu dintre lucrurile acelea care chiar ţin de mine? Cînd am devenit atît de dispusă să ies şi să dau lecţii? N-ar fi mai bine, oare, să văd cum îmi peticesc propria viaţă după acest început de criză care s-a insinuat uşor în viaţa mea, prin lipsa plăţilor traducerilor la timp, prin lipsa unui răspuns la un e-mail? Atîtea întrebări şi cel puţin tot pe-atîtea posibile variante de răspuns pentru fiecare în parte.

Am înţeles că tuturor ne e greu, dar şi că unora dintre noi le e mai greu să accepte asta. Că procesează panica aşa cum pot, cum ştiu: că ieşitul afară e o formă de revoltă împotriva altor neputinţe, că eu, prin ceea ce muncesc, dau tot ce pot unei comunităţi pe care am încercat să o educ şi prin vorbă bună, dar nu numai. Că probabil secretul stă-n acceptarea, măcar sporadică, a limitărilor pe care le impune domeniul de activitate ori interes al fiecăruia. Că nu lipsesc tocmai eu de pe internetul cel îndelung căutător de conspiraţii şi grabnic aruncător de speculaţii despre tot ce fac rău ceilalţi. Că nu-mi ajută la nimic şi nu aduce vreun folos nici altora să-mi afirm fals superiorul „da, dar eu aş fi făcut altfel în situaţia aceea”. Pe cine-ajută, de vreme ce eu nu sînt celălalt şi nici în papucii lui nu mi-am dus ultimele zile?

O să păşesc din izolare, poate peste alte cîteva luni, cu singura lecţie pe care am reuşit să o înţeleg dintre toate frămîntările curente: pot să mă trezesc la aceleaşi ore, să pun de cafea şi să mă aşez în faţa traducerii sau a call-ului pentru donaţii din laptop, să nu sufăr că nu lucrez nici azi din cafenea. Dar nu pot fi la fel sau mai puţin empatică acum, cînd totul e despre a supravieţui în timp ce încerci să-i ţii şi pe ceilalţi în viaţă.

Anca Zaharia este traducătoare din limbile engleză și franceză și scriitoare; cea mai recentă carte publicată este Suicid (editura Herg Benet, 2019).