Insule în derivă

Ordonanță de război. Tot exportul de cereale și biscuiți va fi anulat. Țara nu are destul grîu să facă față secetei de anul acesta, pandemiei și viitorului sumbru. Imagini la televizor cu recolte deșertice. Vom muri de foame.

Oamenii, care de-abia încetaseră să își cumpere tone de făină, o iau de la capăt, sacii se îngrămădesc prin cămări, mai ales cu făină ungurească, care e peste tot. Ia te uită, ungurii au făină de dat! După o săptămînă, ordonanța e anulată, s-a descoperit că, de fapt, avem grîu destul, cine știe pe unde era dosit, putem exporta biscuiți. Ce ușurare! Nu știu ce o să facem cu toată făina cumpărată, este și pîine din belșug în toate magazinele.

Ordonanță de război. Poliția va umbla din casă în casă să livreze lumina sfîntă. Mă întreb cum e posibil așa ceva. Sînt doar cîțiva polițiști și milioane de oameni. Președintele spune „Stați în casă sau o să muriți”. Ministrul de interne spune că putem ieși să îi întîmpinăm pe polițiștii ce poartă torța. După o zi se anulează, se reajustează. Cei ce vor împărți sfințenia vor fi voluntari de la biserică, care o vor da asociației de locatari, care o va distribui oamenilor din bloc. Mare organizare, mare. Se știe că nu sîntem buni la organizare. Neam latin, de. N-avem disciplina nordicilor. Asta nu ne oprește să credem că în două zile o mare rețea de distribuție se va întinde pe tot cuprinsul țării. Pîinea tăiată de mîini străine, împachetată de alte mîini, transportată și împărțită de altele și altele. Mai știi?! Poate nici un virus nu va supraviețui pe coaja ei dulce, pentru că e sfințită. Nu reușesc să înțeleg dacă nu sîntem cu toții idioți din basmul „Hainele cele noi ale împăratului”. El umbla gol pușcă, crezînd că e purtătorul avangardist al modei, toți îl lăudau ce minunate haine are. Absolut similar, din punctul meu de vedere.

Realizez brusc de unde îmi vine spiritul permanent de contradicție și neîncrederea profundă care mă stăpînește. Cînd asta îți face statul, nu e de mirare că oamenii circulă nepăsători prin piețe și supermaketuri, că ajung să facă exact invers, de parcă le-ar fi contorsionate comenzile, pe acolo, prin măruntaiele creierului. „Stați în casă” înseamnă „Hai afară” și viceversa.

Cum ai putea fi altfel pe aceste meleaguri bîntuite medieval de demonul îndoielii?! Ai un antrenament de zeci de ani, te-ai obișnuit deja să nu ai încredere în stat, statul nu funcționează aici, între deal și vale. Statul eliberează violatori, închide spitale sau le lasă în paragină, statul acesta își lasă profesorii să se îmbrace de la second și îi ceartă public, după ce i-a ascultat agresiv pe la uși cu echipe de filmare. Statul acesta nu e în stare să își construiască un sistem eficient de irigare pentru a-și salva recoltele, deși deține tehnologie 5G. Un stat care nu are oameni să își ridice șoselele din praf și să își recolteze roșiile, dar trimite mii de oameni în alte țări. Avioanele nu mai zboară, dar totuși zboară. Diaspora e minunată, diaspora e oribilă. Să vina înapoi, dar să plece odată!

Și, peste toate, primari care îngenunchează în stradă ostentativ credincioși, avînd grijă să fie filmați, miniștri care vorbesc despre cît de esențial e Dumnezeu în viața acestei nații, vorbesc sub ochii noștri, ai tuturor, cei care știm cît de esențial e în viața lor. Îi vedem atît de clar cum respectă legile sacre. Nu minți, nu fura, nu înșela. Despre ei e vorba. Știm asta pentru că se bat cu pumnii în piept. Nici un bogat nu va păși în Împărăția Lui. Ei toți sînt săraci lipiți. Și primarul care îngenunchează și ministrul care rupe izolarea la domiciliu pentru ca oamenii să fie binecuvîntați cu lumină. Nu am încredere în credința lor. Se prefac. Prefăcătoria e desenată cu tușe atît de groase pe fața lor, încît par niște marionete fără viață, bolborosind chestii incerte de care ei înșiși se îndoiesc atît de tare, încît a doua zi le schimbă. Sfoara i-a tras în altă parte. Sănătatea poporului?! Bunăstarea lui?! Alegerile?! Nici ei nu știu. Poporul acesta e atît de sălbatic și de necăjit, încît poți să-i bagi religie cu lingura pe gît și o să suspine fericit, uitînd ce puțină lumină e în jurul lui.

Sînt profund tulbure, dar un lucru știu sigur. Nu am încredere. Neîncrederea mea a fost construită cu grijă, an după an, vîrstă după vîrstă, decret după decret. Ca o fortăreață menită să-mi salveze viața. Nu am încredere nici cînd trec strada, pe trecerea de pietoni, cu semaforul verde. În orașul acesta au murit mulți oameni pe trecerile de pietoni. E un oraș mic și pașnic, dar acest gen de crime e frecvent. Așa că stau la distanță de bordură (uneori mașinile au intrat pe trotuar și au dărîmat inclusiv stîlpii de curent, chiar în centrul civic), stau și aștept culoarea verde și apoi, ca un războinic încercat, trec strada, aproape în fugă, uitîndu-mă continuu stînga-dreapta să văd eventualul șofer nebun care vine cu viteză și are ca unic scop să îmi curme definitiv firul. Așa se traversează în România, prevăzător. Cu sănătoasă spaimă existențială. 

Nu am încredere la cumpărături cînd sînt înșirate toate produsele pe bonul kilometric. Stau și verific, dacă m-au înșelat?! Dacă m-au înșelat cu 3 lei?! Nu se admite așa ceva.

Nu am încredere că o să îmi primesc pensia cînd va fi să fie pentru că de zeci de ani se spune că nu mai sînt oameni în țara asta care să muncescă, că nu sînt destui, oricum. E clar, chiar dacă eu am muncit, voi fi bătrînă în curînd și muritoare de foame. La pensie (pe care probabil nu o s-o primesc), voi intra în categoria cea mai batjocorită a acestei țări. Din doamnă o să devin babă. Prevăzătoare, m-am înscris la pilonul II și ce să vezi, statul a atentat la el, gata să îmi distrugă micile economii. Jalnice, dar gata să dispară și alea. Încă nu au fost subtilizate, în curînd, probabil. La o nouă criză. Și dacă nici asta nu e criză!

Nu am încredere în oameni. De-a lungul vieții am fost fraierită de atîtea ori, încît mă mir eu însămi cît sînt de idioată. E de ajuns ca cineva să îmi spună că nu are, iar eu sar să îi dau. Una sau alta. Apoi descopăr cum rîde în barbă și cum își flutură pe sub nasul meu tot ce are. Și are, dom’le, nu glumă! Iar eu tot așa rămîn. Fraieră. Săracă. Numai pentru că nu vreau să trag linie și aici. De cîte ori am fost păcălită am vrut să mă schimb, întreaga mea ființă rațională se revolta pe altarul neîncrederii. Mă avertiza. Să nu cred. Cu majuscule. Am luptat din răsputeri cu tăișul propriei lucidități. Pentru că aici nu-mi era în pericol viața, ca la trecerea străzii. Doar buzunarul și stima de sine. Dacă dau peste cineva care chiar are nevoie de ajutor?! Și atunci cum aș putea să nedreptățesc pe cineva onest? Mai bine fraieră. Încă o dată și încă o dată. Și mereu.

Nu am încredere că cel mai bun o să ia postul. Știți cu toții despre ce vorbesc.

Nu am încredere că sînt iubită. De atîtea ori greșesc, sînt atît de imperfectă și am fost învățată că trebuie să meriți ceea ce ți se întîmplă. Trebuie să lupți pînă la sînge ca să meriți. Să-ți șiroiască sîngele din pumni și din suflet. Și sînt sigură că eu nu merit.

Nu am încredere în șosele, în spitale și doctori, în sistemul școlar.

Nu am încredere în legile statului, în polițiști. Nu, nici în președinte. Care stă acolo, ca un profesor țeapăn, plictisit și plictisitor, dojenindu-și clasa. Noi toți sîntem elevii lui, neegali cu el, în mod evident. Nu mai sînt elevă de mult, mă descurc singură. E evident, după tonalitatea discursului și după repetițiile înfiorător repetate că nici el nu are încredere în deșteptăciunea poporului român. Îi mai dă cu statul în casă, apoi cu amenințările, uneori scapă frîiele și ajunge la ce-l interesează cu adevărat, îi ceartă pe politicieni. Alți elevi.

Mai nou, nu mai am încredere nici în vreme. A luat-o razna de tot.

Mă simt ca un șoarece de cîmp, fugind înspăimîntat din tufă în tufă, în zig-zag, gata să fie atacat din toate părțile. Vulturii de sus, șerpii de jos, lupii, vulpile, insectele veninoase, toate sînt gata să îmi curme fuga. E un exercițiu de o viață.

Cum o fi să trăiești într-un stat în care ai încredere?! Nici nu-mi pot imagina. Mi-e frică chiar și de acest exercițiu de imaginație. Să ai încredere că dacă ajungi la spital ești tratat cu profesionalism și respect, să ai încredere că șoferii nu te vor omorî pe trecerea de pietoni și nici în trafic, în timp ce tu circuli regulamentar cu viteză redusă. Să știi că legile sînt respectate, că poliția te ajută. Că te amendează numai dacă ai greșit cu adevărat. Nu pentru că nu ai scris ora de întoarcere de la cîmp, după o zi de muncă istovitoare. Că îți vei primi pensia și vei fi susținut la greu de brațele demne de încredere ale Statului. Că vei reuși să rămîi în echilibru fundamental, că ai această autostradă modernă, netedă și lucioasă, cu patru benzi, pe care poți merge fluierînd pînă la capăt.

Nu am încredere în nimeni și în nimic. Doar în mine. O să mă descurc eu cumva. De o viață exersez descurcatul pe cont propriu.

Lupt pe ultima redută aici. Doar eu și familia mea. Sîntem o insuliță mică de încredere în oceanul de neîncredere palpabilă, vîscoasă. Vă dați seama?! Sîntem o țară de mici insulițe plutind în derivă.

În piețele și supermarketurile pline de oameni, cu sau fără mască, dar înghesuindu-se ca vitele la tăiere, eu văd doar insule de neîncredere, atît de mici încît, conform legilor entropiei universale, sînt atrase una de alta pînă la ciocnire, pînă la anihilare. Haosul e religia noastră.

Simt că trebuie să fac ceva. Trebuie să calc pe pămînt solid. Nu mai pot să mă sufoc în nisipurile mișcătoare ale neîncrederii. Nu mai pot trăi cu groaza că statul o să-mi vină de hac. Într-un fel sau altul. Nu mai pot să fiu doar o insulă. Limitată. Înspăimîntată. Colectînd haos din haos.

Nu mai pot și gata. Vreau Lumină!

Foto: wikimedia commons