„Este de dorit să nu ajungem în situația de a improviza cu mîinile goale“ – dialog cu Natalia PĂTRAȘCU, medic cardiolog

Cum se vede situația actuală din perspectiva unui medic care a lucrat 19 ani într-un spital de urgențe?

Situația actuală, fără panică, trebuie luată în serios. Deși unora măsurile restrictive luate le par exagerate, ele au scopul să împiedice supraaglomerarea spitalelor, a sistemului sanitar. Cred că cel mai elocvent este să povestesc o în­tîmplare veche de la începuturile profesiei mele. Eram tînără rezidentă, în primii ani de formare în cardiologie, într‑unul dintre cele mai solicitate spitale de urgență din București. De gardă, o echipă de patru medici dintre care eu eram linia cea mai mică. La un moment dat, solicitările erau atît de multe la camera de gardă și prin spital încît am rămas singura cu supravegherea întregii secții și mai ales a terapiei intensive în care se aflau zece pacienți în stare gravă, doi în cîte o rezervă separată și restul, bărbații separați de femei printr‑o jumătate de perete aflat în mijlocul camerei. Împreună cu mine mai erau două asistente. Aveam o pacientă care făcuse stop cardiac din care fusese resuscitată, însă nu putea respira spontan și, cum eram în așteptarea telefonului din ATI care să anunțe eliberarea unui ventilator pentru suport, respirația femeii putea fi susținută doar printr-o mască atașată unui balon umflat cu rîndul de noi. La un moment dat, alături de această femeie o alta a intrat în stop cardiac, iar alături starea unui bărbat se deteriora galopant. Într-o astfel de situație, în care atît asistentele, cît și infirmiera erau nevoite să dea o mînă de ajutor urgentă (defibrilator, șoc electric, masaj cardiac, administrare de medicamente injectabile, suport respirator etc.), m-am văzut nevoită să mă ocup de pacienta nou intrată în stop, să comunic non-stop cu una dintre asistente aflată lîngă bărbatul în stare gravă și să o rog pe fiica pacientei ce trebuia ventilată pe balon să ne ajute, arătîndu-i cum se face acest lucru, pentru că nimeni din personal nu mai putea fi blocat acolo în acele clipe. Nu pot uita imaginea fiicei care plîngea și manevra balonul… în final, mama acesteia a murit, ceilalți doi au supraviețuit.

Ei bine, poveștile ce sosesc în aceste zile din Italia arată cam la fel. Este de dorit să nu ajungem în situația de a improviza cu mîinile goale și nici de a alege pe cine putem ajuta cu mai multe șanse de supraviețuire.

În ce măsură credeți că e pregătit sistemul nostru de sănătate pentru așa ceva?

Ca resursă umană, încă este plin de cadre medicale minunate în România. Sînt mai ales neștiuții care muncesc mult, atît cît e nevoie, fără să se uite vreodată la ceas, care cu mîinile goale au deseori o creativitate în tratamente cu care lasă Vestul cu gura căscată, sînt cei – foarte mulți și îmi asum ceea ce spun – care NU iau mită pentru ceea ce fac. Aceștia știu sigur că vor face tot ce le stă în putință, oricînd și în ciuda curentului de opinie nefavorabil care mereu i-a înglobat printre scandalurile de tot soiul din breaslă.

Am avut momentul Colectiv și, din păcate, pare că prea puțin s-a învățat de acolo, la vîrfurile de decizie. Ipocrizia, corupția și furturile sînt păcatele capitale din managementul sanitar românesc (iarăși, cu unele excepții). Probabil sîntem cu toții vinovați pentru asta.

Ce se întîmplă cu pacienții cu alte patologii în această perioadă? Ce ar trebui, de pildă, să facă un cardiac?

Mi-aș dori să pot fi ceva mai optimistă, însă nu reușesc. Situația celor cu alte boli decît infecția COVID-19 ar putea deveni dramatică în cazul în care sistemul sanitar ar ajunge sufocat de numărul mare de cazuri grave de pneumonie COVID-19, dar și, în general, de abaterea completă a atenției de la cazurile cronice. Și nu vorbim de, să spunem, cineva care ar necesita operație de proteză de șold pentru că are dureri și se deplasează greu sau de cineva care necesită implanturi stomatologice pentru că și-a pierdut dinții și mănîncă greu. Este vorba despre marii cardiaci cronici, despre diabeticii cu multiple complicații, despre marea masă a pacienților oncologici și chiar despre cei cu patologie psihiatrică semnificativă. Tot ceea ce putem spera este ca evoluția pandemiei de coronavirus să fie una cît mai scurtă pentru ca toate aceste măsuri excepționale luate acum să nu dureze prea mult.

Pe pacienții mei îi sfătuiesc să țină legătura cu medicul de familie și cu specialiștii curanți (care au nevoie de multă răbdare și aplecare spre o comunicare cît mai eficientă și empatică) și, în măsura în care și aprovizionările farmaciilor o vor permite, să nu își întrerupă sub nici o formă tratamentele cronice cu care au fost stabilizați.

Cînd sunăm la 112? Ce mai reprezintă, de fapt, o urgență reală, în condiții de criză coronavirus?

Serviciul 112 trebuie văzut de cetățeni ca o mare șansă de salvare în situații grave. Și trebuie respectat ca atare! O urgență înseamnă, în cazul bolilor, o situație ce poate pune viața în pericol și necesită, din acest motiv, o intervenție medicală promptă. Promptitudinea nu se referă deci la „nerăbdarea“ de a primi un medicament pentru o durere de cap sîcîitoare și nici la plictiseala de a nu mai scăpa de o tuse care persistă de trei săptămîni. Cîteva exemple de urgențe pentru care se apelează 112 ar fi: 1) pierderea stării de conștiență (leșinul); 2) simptome neurologice acute: paralizie bruscă, incapacitate de a vorbi, convulsii: 3) simptome cardiace sau pulmonare acute: durere severă în piept, dificultate bruscă și severă de respirație; 4) febră înaltă cu frisoane și deteriorarea stării de conștiență, delir; 5) traumatisme (accidente). Sigur, lista poate fi mult mărită. Apariția epidemiei nu ar trebui să schimbe această perspectivă (simptomele grave ale infecției se suprapun oricum peste cele enumerate deja), ci doar să crească gradul de conștientizare și cumva de solidaritate interumană. Chiar nu mai e vremea nici de glume, nici de alintat și nici de egoism!

Și încă ceva, avînd în vedere că ne așteptăm la suprasolicitarea întregului sistem sanitar: cînd apelezi 112, ai răbdare!…

Cum se schimbă viața personală a unui medic în situația de față?

Se poate schimba mult. Și nu doar în situația celor aflați în prima linie de luptă cu epidemia. Este dificil spre imposibil ca un medic să se poată sustrage activității într-o astfel de situație de criză și, spre deosebire de multe alte categorii profesionale, nu se poate pune problema „lucrului la domiciliu“; dimpotrivă, vorbim de un contact permanent și repetat cu oameni bolnavi, de un risc permanent de a căpăta boala și, poate mai grav, de a o duce acasă celor dragi și… nevinovați. Sau de riscul izolării zile la rînd într-un spital, în carantină.

E nevoie, în general, de multă înțe­le­gere în familiile medicilor și, dacă în cazul partenerilor care sînt tot medici lucrurile (într-un fel) se simplifică, pentru ceilalți, ca și pentru copii, există o mare dificultate în a privi lucrurile din aceeași perspectivă. Deseori este greu suportată atenția nesfîrșită pe care medicul, chiar și în timpul liber, o acordă zecilor, poate sutelor de străini cărora – nu‑i așa? – nu le datorează absolut nimic, ai putea spune…

Cît de expuși sînt medicii de a se infecta cu noul coronavirus?

Noul coronavirus are o contagiozitate extrem de ridicată. Este adevărat, cazurile cele mai grave se pare că le înregistrează (deși nu exclusiv) populația vîrstnică. Medicii se laudă deseori cu o imunitate generală (nespecifică) destul de bună, cu atît mai puternică cu cît sînt expuși, de fapt, de ani întregi atîtor patologii, atîtor contacte interumane, ca să nu mai vorbim de binecunoscutele bacterii multirezistente intraspitalicești. Nu este însă un adevăr general valabil. Peste această ipotetică imunizare survine în multe cazuri epuizarea; nopțile lungi de nesomn în stres acut, dar și burnout-ul cronic. Apoi, medicii sînt și ei tot oameni. Se îmbolnăvesc și devin vulnerabili. În cazul actual al COVID-19, problema principală rămîne lipsa majoră de echipamente de protecție pentru medici. S-a sistat fabricarea (masivă în China)? S-a furat? S-a dat la suprapreț? Ascund managerii de spitale lipsurile din motive de imagine și datorii politice? Toate suspiciunile acestea sînt, în parte, justificate. Avem nevoie de recunoașterea adevărului, pentru ca apoi să găsim și soluții.

Cît de mult vă ajută cunoștințele medicale să vedeți lucid situația de acum?

Ajută și nu prea. Un medic bun (adică riguros, dar și bine instruit) își creează inevitabil reflexul de a construi mai multe scenarii, pînă la cel mai negru posibil. Ca atare, nivelul său de anxietate poate crește mult în această stare de anticipație. Cunoștințele medicale solide ajută însă enorm în a tria informațiile false și promisiunile leacurilor-minune. Cineva familiarizat cu cercetarea științifică știe în ce cheie critică trebuie citit un articol de specialitate, ce puncte slabe sau discutabile (le spunem „biases“) are, dar și de cît timp de urmărire este nevoie pentru a pune pe piață un medicament, dar și ce efecte adverse neintuite sau constatate anterior apar. Medicina este dinamică și faptul că atîtea recomandări se schimbă în timp nu arată slăbiciunea cunoașterii inițiale, ci mai degrabă puterea de cunoaștere pe care ți-o conferă experiența.

Cum își controlează medicii anxietatea? De fapt, cum ar trebui să ne controlăm cu toții anxietatea?

Întîmplarea face ca eu să fiu o mare anxioasă, catalogată însă paradoxal de multe ori atît de pacienți, cît și de colegi, mai ales cei tineri, ca fiind foarte calmă, stăpînită și rațională. Un medic are nevoie de multă rațiune, dar anxietatea (care, să nu uităm, este o altă formă a depresiei!) este un sentiment greu controlabil. Da, eu cred că un medic responsabil este aproape obligat să aibă o doză controlată de frică și de anxietate. Exact acea doză care, într-o urgență, să îl susțină în „starea de luptă“. Și da, cred că și medicilor care „se dau viteji“ le este și le-a fost de multe ori frică! 

Recomand celor cu probleme de anxietate să nu urmeze prejudecata frecventă în România că a te duce la psiholog e o rușine, este egal cu a fi etichetat drept nebun etc. Și nici să nu se repeadă la pastile care, oricît de eficient taie o criză, taie zece, tot nu vor rezolva problema. Vindeci anxietatea atunci cînd înveți cum să stai de vorbă cu tine, să identifici trauma sau evenimentul-index care a
produs-o. Noi nu știm cum să stăm de vorbă cu noi înșine, iar apelul la un psiholog nu are nicidecum ca scop să torni în capul unui străin toate secretele sufletului tău; un bun psiholog este cel care reușește să te învețe să continui singur ședințele de introspecție, să ridici problemele adevărate și astfel să cauți soluțiile lor.

Într-o lume normală, aș zice că orice medic are nevoie măcar la un moment dat de consiliere psihologică. Într-o lume nebună ca a noastră… ce să mai vorbim?

Ce face, la un moment dat, diferența dintre viață și moarte?

Am fost crescută cu o dragoste imensă de bunica maternă și, deopotrivă, de sora ei, care nu avea urmași. Bunica a murit cînd eram studentă în ultimul an, sora bunicii cînd eram deja medic „plin“, în spital. De cînd mă știu, amîndouă se rugau lui Dumnezeu să fie luate ușor și rapid, să nu îi chinuie pe cei dragi cu boala. Bunica a stat în comă pe un pat de spital șase săptămîni înainte să plece; atunci, sora ei m-a pus solemn să îi promit că nu o voi duce la spital și nu voi „trage“ de viața ei, orice ar fi. A căzut la pat brusc într-o bună zi, am fost să o văd, și-a reînnoit rugămintea și a doua zi în zori a plecat și ea, cu degetele mîinii drepte adunate în forma semnului crucii.

Din punctul meu de vedere, este esențial ca viața noastră să aibă, pînă la sfîrșit, calitate și demnitate. Iar ca medic, a veghea la asta mi se pare scopul principal, mai mult decît cel de a salva cît mai multe vieți prin orice mijloc și cu orice consecințe. Sînt aici aspecte de decenii și de veacuri dezbătute, extrem de delicate din punct de vedere etic: momentul și felul în care decizi întreruperea manevrelor medicale în cazuri fără speranță, eutanasia (și cînd e firesc să fie cerută și/sau acceptată), uneori egoismul rudelor apropiate care își doresc omul drag în viață, deși suferă îngrozitor… Probabil niciodată omenirea și nici lumea medicală nu vor ajunge la un consens în privința acestor lucruri. Ceea ce cred însă că trebuie să avem în minte este faptul că, asemenea vieții, și moartea (care este singura certitudine pe care o avem cu toții) merită să aibă demnitatea ei.

Natalia Pătrașcu este medic primar cardiologie și specialist medicină internă, asistent universitar la Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila“ din București.

a consemnat Adina POPESCU