Ce știu scriitorii despre epidemii?

Am declarat întotdeauna că am două meserii, sînt medic și profesor și mereu una o ia înaintea celeilalte. În ultimi ani, am afirmat că cea de dascăl e prima; acolo petrec cel mai mult timp, acolo investesc și îmi consum ideile creatoare, de acolo primesc cele mai multe mulțumiri. În ultimele zile însă, cea de doctor m-a luat în primire. Și oricine înțelege destul de ușor de ce.

Dacă boala este o problemă individuală și, de la Cartea lui Iov la Moartea lui Ivan Ilici, scriitorii descriu cel mai bine  această întrerupere a cursului firesc al vieţii personale, prilej de răsturnare a obiceiurilor și ierarhiei valorilor, motiv de introspecţie şi repoziţionare individuală, epidemia este prin excelenţă o problemă socială, anarhia supremă, prin anularea regulilor uzuale ale comunităţii. Epidemia de ciumă din Evul Mediu, care a ucis probabil peste un sfert din populaţia Europei, a început brusc în 1347 şi s-a încheiat fără un motiv precis în secolul al XVII-lea, reprezintă în istoria medicinei un punct esenţial, ridicînd pentru prima dată ideea că unele boli au un caracter public mai degrabă decît unul privat. Medicina s-a mutat într-o sferă de interes social şi civic pe care nu o avusese înainte, prestigiul medicilor crescînd mult în epidemii. 

Profesorul din mine, ca orice dascăl, nu doar predă, ci și învață. Am aflat, nu cu mult timp în urmă, premonitoriu oare, mai multe lucruri despre epidemii decît în toată facultatea, de la scriitori. Am fost invitată într-o comisie de doctorat interdisciplinară la Litere pentru că teza doctorandei în filologie se intitula „Imaginarul epidemic: reprezentări istorice si metaforice ale ciumei în literatură”. Interdisciplinaritatea tezei era prima calitate a ei, fiind aflată la intersecţia între literatură, medicină, istorie, artă şi ştiinţe politice. Profilul literar al ciumei era reprezentat în texte precum Decameronul lui Boccaccio, Jurnal din Anul Ciumei și Pregătiri necesare pentru ciumă atît pentru suflet cît și pentru trup de Daniel Defoe, Logodnicii și Istoria Coloanei Infame de Alessandro Manzoni. Perspectiva alegorică, reprezentările literare ale unor „ciume” sau epidemii politice, a fost ilustrată de Camus, cu Ciuma, Caligula și Stare de asediu, Eugen Ionescu, cu Rinocerii și Jocul de-a măcelul, și bineînțeles Saramago, cu Eseu despre orbire și Eseu despre luciditate.

Tot mai multe situații din viața pe care o trăim în această epidemie pot fi apropiate de scene din literatura citată. Fuga din Milano-ul lui Manzoni de frica ciumei din 1730 descrie perfect situația de acum cîteva zile din gara centrală a aceluiași oraș. Păstrînd punctul de vedere al medicului și dascălului de medicină, notez cîteva legături dintre literatură și medicină în acest subiect, în ce fel una poate să o ajute pe alta, în ce fel una învață de la alta.

O primă observaţie e legată de atenţia cu care unii scriitori, fără pregătire medicală, descriu semiologia bolilor, mai bine uneori decît medici experimentaţi. Importanţa semiologiei în medicină e covîrșitoare și e legată de spiritul de observaţie. Medicii care văd semnele sînt mai buni decît cei care le ignoră. Scriitorii și artiștii sînt prin definiţie observatori atenţi ai lumii, pentru că e nevoie de „antene” speciale către exterior (şi interior) pentru a fi un bun scriitor. Saramago spune undeva „dacă poţi privi vezi, dacă poţi vedea, observă”. Boccacio descrie ciuma, deşi probabil nu a fost martor al ei, iar Manzoni relatează boala lui Don Rodrigo ca într-un tratat de semiologie medicală. Descrierile lui Defoe din Jurnal din Anul Ciumei sînt atît de vii şi realiste, oferă cum singur o afirmă „observaţii de folos”, începînd cu manifestările clinice, măsurile şi tratamentele impuse, încît Richard Mead, medic englez celebru, în lucrarea sa despre ciumă apărută în 1722, esențială pentru înţelegerea bolilor trasmisibile, îl foloseşte pe scriitorul Defoe ca sursă de informaţii. Trecînd în zona metaforică, societățile care văd și recunosc „semnele” sînt mai bune și mai eficiente decît cele care le ignoră, le văd tîrziu sau nu le înțeleg sensul. Regatul lui Caligula și cetatea Oranului îşi pierd capacitatea de a vedea semnele răului și se ruinează. Camus afirmă că asta se întîmplă pentru că „azi nu mai crede nimeni in semne”, probabil un fapt care alterează mult o societate. Din această perspectivă, rolul doctorului nu mai e doar acela „de a lecui“ , ci „de a descoperi, de a vedea, a descrie, a înregistra”, de a fi un bun cititor al semnelor. În acest fel doctorii și scriitorii devine la propriu, dar și metaforic, „păzitorii cetății”.

Un alt aspect care merită subliniat este cel care se referă la importanța cuvîntului în procesul îmbolnăvirii, dar și în procesul vindecării, al cuvîntului care aduce boala sau care o îndepărtează. Boccaccio vorbeşte de „limba dulce și limba otrăvită”. Manzoni scrie că „la început era cu desăvîrşire oprit să şi pomeneşti acest cuvînt”, iar în Oranul lui Camus răul nu este nici el numit. Cei care doar vorbesc de el sînt pedepsiți de la începuturi, la fel ca si cei care „văd”, într-o lume a orbilor. Pe de altă parte, tot cuvîntul sau povestea „salvează”. Poveștile pot fi formulele terapeutice colective, fapt sugerat în Decameronul lui Boccaccio.  Contează  însă şi cine ascultă („pot fi ele de folos sau pot să dăuneze după persoana care le ascultă”). Textul, povestea, se oferă aici ca logoterapie, poveştile sînt contaminante pozitiv şi literatura devine un factor de igienă și terapie. Camus afirmă „Domnia ciumei nu poate fi combătută decît prin iubire şi cuvînt”. Realitatea medicală a observat efectul devastator al depresiei și anxietăţii asupra declanșării și evoluției unor boli, dar şi cel benefic al optimismului, controlului personal şi al „stării de bine” în determinismul şi evoluţia acelorași boli. Nu e ușor de demonstrat efectul cuvintelor în declanșarea, agravarea sau ameliorarea unor boli. În ultimii 20 de ani s-au făcut studii care au dovedit interacţiunile complexe între sistemul nervos central şi sistemul imun. Efectele benefice sînt însă tranzitorii, ceea ce înseamnă că prezența cuvîntului bun trebuie să fie constantă și susținută.

O ultimă observație se referă la utilizarea limbajului medical pentru a face oamenii să înțeleagă fenomene sociale mai greu de exprimat altfel. Boala face metafora răului evidentă pentru oricine. E mai uşor să ajungi la sensibilitatea şi înţelegerea oamenilor folosind limbajul bolilor, adică apropieri cu lucruri pe care toți le înțeleg. Boccaccio vorbeşte despre „puterile purgative ale ciumei şi puterile sedative ale poveştii”, Camus afirmă depre „stat care e ciuma” şi foloseşte metafora „oraşului contaminat” pentru descrierea unei societăți alienate. Sintagma „ciuma roșie” a fost folosită de protestatarii grupurilor Rezist în marșurile anilor trecuți. Ionesco vorbeşte despre „o rană fierbinte a lumii actuale”, „o boală ciudată care bîntuie sub diferite forme”.

La Camus, Ionescu și Saramago boala îndeplinește funcţia de liant între cele două perspective, cea medicală și cea ideologică, şi toată construcţia romanelor se bazează pe transpunerea unor termeni medicali în lumea ideilor („e mai bine să previi decît să lecuiesti”, „nimic nu e cu adevărat vindecabil”). Bolile din aceste opere, molima, „rinocerita” sau „orbirea albă” sînt articulate pornind de la structura ciumei, fie că este vorba despre o preluare a simptomatologiei și a evoluției bolii sau de o prelucrare a impactului ei epidemic. Transpunerea unor termeni medicali în lumea ideologică face dimensiunea dramei mai inteligibilă, oamenii înţeleg mai bine răul unei dictaturi, dacă îl compari sau îl prezinți in termenii unei epidemii. Sper să îl înțeleagă măcar acum. Și sper să trecem de răul de azi cum am trecut și de dictatura de ieri. Cu unele sechele și cît mai puține pierderi.

Simona Rednic este medic și profesor universitar la UMF Cluj.