Religia între pandemie şi război
Într-un chat din Le Monde (13 aprilie 2020), o participantă spunea: „Fiind o catolică intens practicantă, de doi ani am încetat totuşi să merg la biserică, obosită de lipsa oricărei evoluţii. De cînd s-au instalat restricţiile de reuniune, comunităţile pe care le frecventam nu îşi mai trimit programul de activităţi, comunică conţinut spiritual. În el am aflat o sursă consistentă pentru viaţa interioară. Această perioadă de izolare nu ar putea trezi în Biserici conştiinţa capacităţii lor de a oferi resurse spirituale, ieşind dincolo de zidurile lăcaşurilor de cult?”. Cel care răspundea intervenţiilor, Éric Vinson, cercetător la CNRS şi jurnalist, specialist în domeniul faptului religios şi al spiritualităţii, a replicat cu pertinenţă: „Ținînd seama de amploarea evenimentului pe care îl străbatem, nu e neverosimil ca el să conducă la evoluţii religioase şi spirituale, atît în ceea ce priveşte instituţiile religioase, cît şi societatea mare. Întregul nostru mod de viaţă, priorităţile între individual şi colectiv sînt puse astăzi în chestiune... Criza actuală e globală; ca atare e de asemenea spirituală şi religioasă”.
Marile crize pot aduce în prim-plan un anumit raport cu divinul, un anumit „portret” al lui Dumnezeu. Nu înseamnă că celelalte moduri ale vieţii religioase dispar ori nu mai au importanţă. Nu. Dar criza poate face să reiasă, emblematic, o anumită imagine în care ni se înfăţişează ori îl înfăţişăm pe Dumnezeu. Relieful ei, ascuţit de criză, ne e dat spre reflecţie, judecată, discernămînt.
S-a spus pe drept cuvînt că restricţiile impuse de pandemie au condus ori măcar au îndemnat la o „întoarcere spre sine”, la atenţia faţă de interioritate, la exploatarea benefică a singurătăţii. Spiritual vorbind, am fost decuplaţi de la forfota cotidianului, de la actele, fie ele şi merituoase, ale exteriorităţii. Am fost împinşi să ne întîlnim pe noi înşine, să căutăm mai insistent ceea ce, mai adînc decît noi, ne dă cheag, ne susţine, ne atrage către Sine. Împrumutînd termenii lui Andrei Pleşu, am fost îndemnaţi să ne mutăm atenţia de la actualitatea agitată a imediatului la actualitatea „inactuală”, polară, a unui real suprem stabil.
E drept că multă lume a suferit şi s-a plîns, în pandemie, de neputinţa comunicării şi a reuniunii, de izolare, de singurătate searbădă. În schimbul de păreri citat mai sus, lucrurile nu arătau totuşi aşa. Singurătăţile impuse au putut fi transformate în singurătăţi fertile. O astfel de singurătate are şanse să atingă interiorul adînc al persoanei, acel strat consistent unde sufletele se pot întîlni în ceva care le interesează şi le hrăneşte dincolo de particularităţile lor. Nu singurătăţi izolate aşadar, ci singurătăţi care îşi află – din interiorul lor confruntat cu tematica spirituală – fermentul de creştere, sursa comună, un punct de înrădăcinare trans-individual. Singurătăţi comunicante prin ceea ce le susţine şi le atrage pe toate.
Ce spunea participanta la chat arăta, chiar într-o analogie concretă, cum s-ar dispune acest mod de întîlnire. Ea sugera că „activismul” religios („programul de activităţi”) ar fi util să treacă în planul doi, să lase locul prim pentru ceea ce hrăneşte sinele, pentru ceea ce susţine raportul interiorităţii cu Polul. Iar atunci, spunea ea, comunicarea ar putea fi mult mai largă, nelimitată la incintele bisericilor, s-a putea difuza în societatea mare. Dar e nevoie ca ceea ce se comunică astfel să intereseze efectiv sinele, să-i dea impuls de creştere verticală. Să nu fie simplă repetiţie pioasă, sfat banal consolator, dogmatism sec. Ci materie tare, densă, savuroasă spiritual.
De abia se calmase pandemia, că a început războiul. Astăzi tot mai multă lume îşi dă seama că invadarea Ucrainei de către regimul Putin nu e doar agresiunea sălbatică asupra unei alte ţări. Ucrainenii luptă cu o dîrzenie şi cu un eroism uluitoare nu numai pentru patria lor. Luptă pentru noi toţi, căci e vorba despre o confruntare aspră între totalitarismul isteric şi ordinea democratic liberală. Cum arată de astă dată raportul cu divinul? Ce chip îi dă lui Dumnezeu discursul lui Putin şi Kiril? Păi, aici nu mai e vorba despre nici o interioritate. Nu lăuntrul sufletelor contează, ci ideologia impusă, prin propagandă halucinantă, de la centru. O ideologie deliberat descreierată fabulează, decretează opusul realităţii, transformă religia în gir „spiritual” al agresiunii. Nu se vorbeşte despre persoane, ci despre un concept colectiv inventat (stereotip al extremismelor totalitare şi religioase): o „civilizaţie” aflată – se pretinde – în pericol să fie „contaminată” de devierile occidentale. Deşi de nimeni ameninţată, „victima” se simte spiritual îndrituită să atace barbar, să ucidă mulţime de civili, să distrugă avutul unei ţări, încearcînd să-i suprime cele mai de bază condiţii de existenţă. La asta o îndeamnă nu doar „valorile” pe care zice-se le apără, ci chiar credinţa patronată de Biserica oficială rusă. Desfigurată în ideologie resentimentar agresivă, religia ajunge să îndemne la crimă.
Pe de o parte, religia lui Putin şi Kiril îndrăzneşte să asocieze adevărul divin cu bombele minciunii, cu radiaţiile lor sinistre de cinism şi de ridicol. Pe de altă parte, categoriile acestui discurs religios sînt de tip strict colectiv, masificat. Nici vieţile ucrainene, nici cele ruseşti nu contează. Şi unele, şi celelalte sînt tratate drept mulţime amorfă fără număr, drept masă de tocat. Tot masificate sînt cele două categorii cărora li se asigură soarta post-mortem: ruşii lui Putin în paradis, oponenţii în infern. Dacă Putin şi Kiril au hotărît aşa, Dumnezeu nu mai are ce să zică. Trebuie să gireze minciuna, să i se supună. Trebuie să renunţe la interesul Lui pentru persoana umană, pentru irepetabilul interlocutor care e fiecare suflet. Trebuie să adopte rolul în care l-a distribuit dictatorul fantast, susţinut de oficialităţi religioase servile.
De cîţiva ani încoace, avem de trăit două crize acute, globale. În moduri diferite, ele ne reconfigurează perspectiva asupra vieţii individuale şi comunitare. Şi ne pun în faţă două chipuri ale divinului. Unul e cel care se adresează interiorităţilor umane, e Polul unde ele se pot întîlni fără a-şi nega deosebirile, profilul personal, libertatea, îndrăzneala interogaţiei. Un chip care nu se asociază cu o trăire strict privată a credinţei, care îndeamnă nu la izolare, ci la acte ale generozităţii, ale asistenţei, ale solidarităţii. Celălalt e masca pe care i-o dă religia aliată cu totalitarismul, un divin masificator, agresiv, supus propagandei şi falsului, nepăsător faţă de preţul fiecărui suflet. Un chip impus din afară, văduvit de transcendenţă, un „dumnezeu căzut”. Prin contrastul lui cu cel dintîi ne dăm şi mai bine seama cît de totalitar e totalitarismul. Înţelegem şi mai bine ce înseamnă solidaritatea şi ajutorul nostru pentru Ucraina.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
