Scrisori, misive, mesaje
„(...) Mă uimeşte întotdeauna cît de puţine ştiu pictorii despre pictură, scriitorii despre scris, negustorii despre comerţ şi fabricanţii despre producţie. Înainte de toate, mi-aş dori să poţi cunoaşte o grămadă de oameni la prima mînă. Te-ar ajuta mai mult decît orice altceva. Nu ştiu însă cum ai putea să faci asta. Poate se va găsi o cale. În orice caz, ne vedem în vară. Noi începem să facem bagajele de săptămîna asta. Cu drag, tata.“
În 1926, scriitorul american Sherwood Anderson îi scria această scrisoare fiului său. Se scria mult şi altfel pe atunci. Bilete, vederi, misive, lungi scrisori, corespondenţe celebre întinse pe zeci de ani – toate cu răgazul scurt sau lung pe care ţi-l ofereau serviciile poştale. Îmi amintesc că am învăţat la şcoală despre aşa-numitul stil epistolar. Mă întreb sincer cui i-ar mai folosi acum. (M-am întrebat şi în anii de şcoală, dar asta e altă poveste.)
La o primă vedere, mi s-ar răspunde, probabil, că există e-mail-urile. Aceeaşi chestie, numai că suportul e altul. La o adică, cine ne-ar opri să scriem ca acum aproape un secol? Adică să tragi adînc aer în piept şi să comunci cu adevărat cu acel om. Să-i povesteşti ce ţi s-a întîmplat, ce ai văzut, ce te-a contrariat, ce te frămîntă, ce ai citit şi cum arată partea de oraş în care stai acum cu laptopul în braţe şi scrii. Poţi s-o faci, probabil, cu persoane mai în vîrstă şi mai conservatoare. Sau cu amici care nu-s pe Facebook, pe Twitter, care n-au conturi pe Instagram sau Pinterest. Cu ciudaţii.
Ce s-o mai scrie acum prin e-mail-uri? În afară de chestiunile de la serviciu? În afară de mesajele de PR şi de felurite comunicate de presă? Să ne imaginăm că un cuplu se află despărţit temporar şi n-are chef să-şi verse amorurile la vedere. Au vorbit deja la telefon. Se cunosc deja detaliile acomodării celuilalt. Cine se aşază să scrie, în cuvinte adevărate, un sirop de genul: „Simt că exist aici şi simt că voi exista şi după – cu ce scop, tu decizi, destinul meu e legat de tine. (...) Te iubesc mai mult decît iubirea şi nu mă pot opri din a te iubi. Gîndeşte-te la mine cîteodată, cînd Alpii şi Oceanul ne despart...“ bla bla bla (fragment dintr-o scrisoare trimisă de Byron iubitei lui contese Teresa, într-o traducere foarte liberă).
Dragostea contemporană e infinit mai cinică şi mai speriată de ridicol. E foarte posibil ca în 2013, un Byron să-i fi trimis iubitei un link la YouTube, cu cine ştie ce piesă de amor grunge devenită deja clasică (şi tot se va fi aflat la marginea ridicolului). Îi va fi arătat deja pe FaceTime (mama, tata, ăsta-i un progrămel de videotelefonie) împrejurimile, fără să mai fie nevoit să i le descrie. I-ar mai fi vorbit de tunetul surd al valurilor care se sparg în depărtare, de liniştea grădinii mărginită de chiparoşii întunecaţi, linişte spartă abrupt de milioane de cicade? Habar n-am. Poate că da. Dar nu într-un e-mail lung. Pentru că dragostea împărtăşită e spartă acum în bucăţi mici şi rapide. În mesaje pe telefon. În imagistica de messenger. În emoticoane zîmbăreţe, care moaie o frază care poate părea prea dură.
Nu mai există aşteptare. Să vină poştaşul. Să ascuţi creionul, să pregăteşti hîrtia. Să cauţi plicul potrivit. Comunicarea a devenit permanentă, oriunde s-ar afla fizic celălalt. Prieteniile s-au schimbat, la fel şi modul de relaţionare cu celălalt. Ai prieteni pe Facebook pe care nu i-ai văzut în carne şi oase în viaţa ta. Nu ştii cum le sună vocea. De-aia e simplu să te desprieteneşti de ei, dintr-o enervare de moment. Unul te-a supărat că nu-i place Messi, ălălalt e mult prea obsedat de sine, în altul descoperi un intolerant pînă de curînd bine ascuns.
De-aia zic, mare dreptate avea Anderson în 1926, cînd îi scria cu cerneală fiului că ar fi bine să cunoască oamenii la prima mînă. În speranţa că poate se va găsi o cale, a cam eşuat. Păi, nu s-a găsit. Dimpotrivă, domnule Anderson, calea a devenit şi mai întortocheată.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
